Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Cum să desenezi zgomotul gerului? - o revelație a desenului animat: Yuri Norstein


Unul din cei mai frumoși și mai vii prin operă și personalitate - filocalici și calofili în același timp - învățători ai omeniei din desenul animat este regizorul, scenaristul și animatorul rus Yuri Norstein, care pe 15 septembrie a împlinit 75 de ani. Este considerat de americani și de japonezi “nu doar cel mai bun artist de animație al epocii sale, ci al tuturor timpurilor” (cum titrează Washington Post), unul din filmele sale (Ariciul în ceață / Ёжик в тумане) fiind numit la Tokyo în 2003 “filmul de animație nr. 1 al tuturor timpurilor” (locul 2 în același top fiind atribuit unui alt film al regizorului, Povestea poveștilor / Сказка сказок, care a fost numit la Los Angeles “cel mai bun film al tuturor timpurilor și popoarelor”). 
 
Ca și Alexandr Petrov, de care am vorbit cu altă ocazie, Yuri Norstein refuză categoric animația computerizată (atât în privința realizării personajelor, cât și a fundalurilor și efectelor de mișcare), simțind că numai improvizația directă, manuală poate transmite emoția integrală, adică “duh de viață” desenului animat. Materialul de lucru preia imediat fiecare emoție a artistului, o traduce în plasticitatea sa, care e surprinsă de cameră. De aceea, tehnica realizării personajelor, implicit alegerea materialelor din care acestea sunt confecționate, precum și cea a descrierii cât mai specifice a gesturilor sunt, pentru Norstein, esențiale. 
 
De obicei cineastul folosește păpuși bidimensionale pictate pe mai multe straturi de celuloid suprapuse, ceea ce conferă personajelor o anumită adâncime și vibrație, spectatorul percepându-le ca foarte “tactile”, variațiile de stare a personajelor fiind realizate prin înlocuirea straturilor intermediare; astfel, materialitatea hainelor și mimica sunt dinamice, variază abia sesizabil tot timpul, dând senzația de viață. Cineastul inventează tehnici plastice și efecte noi de mișcare pentru fiecare film, conferind fiecărui film o atmosferă aparte și o vrajă irepetabilă, de înaltă ținută artistică. 
 
Cineastul moscovit are marele noroc de a lucra de 55 de ani împreună cu partenera sa de viață, Francesca Yabrusova, o excelentă pictoriță, artistă de decoruri și regizoare de animație, originară din Kazahstan, cu care și-a realizat multe din filmele sale cele mai cunoscute și mai premiate. Lista acestor premii (printre care Premiul de stat al URSS pentru trei filme, Premiul Andrei Tarkovski, Premiul Vladimir Vîsoțki, Ordinul Artelor și Literelor din Franța, Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei, distincții pe la toate festivalurile din lume) este mai lungă decât filmografia cineastului (care numără peste 50 de scurt-metraje). 
 
Tot ce înseamnă desen și compoziție plastică în animațiile sale constituie tablouri de sine stătătoare de cea mai bună calitate, modernitate și rafinament. 
 
Yuri Norstein a fost invitat pentru mai mulți ani în Japonia, pentru a-și împărtăși experiența colegilor de breaslă din Tara Soarelui-Răsare, unul din liderii mondiali ai animației comerciale și de artă. Aici a creat o adevărată școală, doi dintre marii cineaști de animație japonezi (veteranul Hayao Miyazaki și mai tănărul Kunio Katō) recunoscându-și-l drept maestru. 
 
Poveștile din filmele lui Nortstein – destinate în primul rând copiilor, dar și adulților – sunt relativ simple. Unele sunt inspirate din basme populare cu accent de fabulă (ca Vulpea și iepurele / Лиса и заяц, Cocostârcul și cocorul / Цапля и журавль), altele au un puternic accent de autor, împletind mai multe teme (a copilăriei, a războiului, a artistului – ca multipremiata Povestea poveștilor). Cineastul nu mizează pe gaguri și răsturnări de situații, ci pe urmărirea atentă a reacției personajelor sale, a psihologiei acestora, care este redată cu cele mai subtile mijloace plastice. “Cum să desenezi zgomotul gerului?” - suna titlul unui amplu interviu cu Francesca Yabrusova, publicat de Novaya Gazeta în 2004, cu ocazia unei expoziții de desene și cadre de film, realizată de artista decoratoare împreună cu soțul său: cam acesta este nivelul de rafinament al graficii folosite de cuplul celor doi cineaști pentru redarea emoțiilor și a atmosferei. 
 
Cu toate că grafica are adesea tandrețea pastelului, totuși, stilul celor doi nu este dulceag-sentimentalist, căci elemente expresioniste, cu linii dinamic-contorsionate, știu să dea surpriză, umor și dinamism atmosferei. Cineastul consideră că pentru a evita stereotipiile (una din hibele desenului animat comercial) este esențială buna cunoaștere și exploatare a istoriei artelor – capitol la care și el și soția sa excelează. Ecouri din Picasso, Jean Cocteau, Chagall, Paul Klee rezonează în plastica filmelor celor doi (cel mai evident, în Povestea poveștilor).

Multe din acestea sunt considerate capodopere. Dar cel mai mai pregnant din punct de vedere al mesajului umanist și creștin este Mantaua / Шенель, o adaptare după povestirea ononimă a lui Gogol. Filmul a fost început în 1981 și întrerupt de mai multe ori pentru lungi perioade, din diverse motive, dintre care cea mai lungă a fost de 8 ani, imediat după inaugurarea “epocii capitalismului barbar” în Rusia, cum se exprimă regizorul, când animația nu a mai primit finanțare, iar studiul am fost închis. Totuși, fragmentul de câteva minute realizat a fost văzut de multă lume și circulă liber pe internet. Nicăieri în desenul animat – spun specialiștii – chipul uman nu a fost redat cu o mai mare sensibilitate și adâncime. “Akaki Akakievici trăiește din niște detalii pe care nimeni nu le observă. Am fost interesat să știu ce simte, clipă de clipă, acest om, era o cerință absolută a sufletului meu”, mărturisește cineastul cu ochi de copil, aidoma celor ai personajelor sale.

Un moment de excepție din cariera sa este Bătălia din Kerjeneț / Сеча при Керженце, film coregizat împreună cu Ivan Ivanov-Vano în 1971, o altă capodoperă (premiat la Zagreb, Karlovy-Vary, Tbilisi, Bombay), ilustrare a legendei orașului Kitej-Grad, scufundat prin minune pentru a nu fi cucerit de tătari, realizat din elemente de icoană și miniatură rusă medievală – postmodernism creștin avvant la lettre – un gest de curaj pentru acele vremuri, atât din punct de vedere artistic, dar mai ales politic. 

_____________________________
Mai multe date despre carțile, filmele și alte proiecte ale cineastului și soției sale: http://www.norsteinstudio.com/
Toate filmele importante ale cineastului pot fi găsite pe internet. Dialogul este, în genere, minimal și mai degrabă de atmosferă (nu prea e definitoriu pentru acțiune), așa că, dacă le puteți gusta aproape la fel de bine și fără subtitrare.
Astea-s doar câteva:

Bătălia din Kerjeneț: https://www.youtube.com/watch?v=7xwsYWzM4pM 

Mantaua: https://www.youtube.com/watch?v=1a2PLJcRmYI
Colecție de filme animate ale lui Y.N. (începând cu Ariciul în ceață): https://www.youtube.com/watch?v=eZElW88LadY
Povestea poveștilor (cu subtitrari in engleza): https://www.youtube.com/watch?v=dFSc7aaj2JM
 

“La scaunul mărturisirii”: postumele lui Alexandru Mironescu

Cea de-a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de "Hrisovul clipelor" de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat “La scaunul mărturisirii”. 
 
Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat-o aici acum două săptămâni, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este de asemeni îngrijită și postfațată de protos. Benedict Vesa, și este, de asemeni, susținută de un Cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe-surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și “moșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării “Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe, însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989 la edituri precum Harisma, Anastasia, Elion, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Eminescu și altele. 

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante- și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.
Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată – insuficient - în 2010 într-un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? - s-ar putea întreba azi cititorii. 

Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor, din umbră, al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectulității creștine inter- și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul

Concepute ca scurte memorii spiritual-autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri, care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin. 

Scrisă în duhul nobil și meditativ-rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic-interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material-epistemologic spre spiritual, un spiritual, însă, asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trării evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul – cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același. 

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile din “La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.

miercuri, 7 septembrie 2016

Icoana rugului aprins − Mandorla semnului



[Postarea 45 din Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui

Icoana rugului aprins − Mandorla semnului



Alb peste alb,
Sărutul.
Alb peste alb, în lumină
Venit-ai.
Migdala prea-iconică a iubirii
Se deschide
În gustul amărui-pufos al florii de gutui
Ţi-e cale şi fereastră şi intrare.
Şi inima albindu-se de alb,
Pe cînd icoana se-nroşeşte şi cedează
Sărutului.
Mandorlă în mandorlă alb pulsînd,
Mandorlă pe mandorlă oglindeşte
desăvîrşirea −
În ronde romburi de lumină roşie − icoana.
Alb peste alb
În roşu peste roşu
revărsînd
Nemistuit
Aprins e rugul
Şi Tu în el. Şi Tu în Maica Domnului, Maria
În liniştea rotundă din vîrtej.
Incandescenţă în incandescenţă, focul
cu apa dimpreună vieţuind − e apa cea de dincolo de cer
şi focul cel de dincolo de foc,
Cel din sărut. Iubirea

vineri, 2 septembrie 2016

Unei actrițe sovietice i s-a arătat Sfântul Nicolae!



Se numește Liubov Sokolova. Cu toate că e cunoscută, practic, doar pentru roluri secundare, este apreciată ca o mare și foarte prolifică actriță a ecranului rus și sovietic. Și-a desfășurat prima parte a carierei în cea mai acerbă perioadă de represiune din istoria Rusiei, în care, cum spunea Eisenstein, "ecranul încetase să mai fie ecran". Dar ceea ce pentru unii este motiv de cădere, pentru alții devine prilej de înălțare. Exemplul actriței născute în 1921 într-o familie de muncitori din Ivanovo este, în acest sens, grăitor. 
 
Fire deschisă, generoasă și lipsită de compromisuri, Liubov Sergheevna a reușit întotdeauna să aducă raze de sinceritate și adevăr chiar și în peliculele cele mai supuse canoanelor proletcultiste. E adevărat că pleiada marilor cineaști ai Școlii ruse, din care a făcut parte a susținut-o în jocul printre jaloanele cenzurii, dovedind că talentul e superior restricțiilor ideologice. 
 
În cariera sa, derulată pe durata a șase decenii, până în anul morții, 2001, a dat viață unor personaje secundare din filme de răsunet, ca Zboară cocorii, Pe Donul liniștit, Balada soldatului, Crimă și pedeapsă, Pășesc prin Moscova. A jucat în peste 370 de filme.

Dar nu despre biruința talentului asupra ideologiei vreau să vorbesc acum, ci despre pronierea cu care Dumnezeu Își conduce aleșii prin cuptoarele de foc ale vremurilor. Și despre fericire. 
 
Cadru din filmul "Liubov Sokolova. Svoya tema", r. O. Sumiațkaia
Era în 1941, studentă, proaspăt căsătorită la Leningrad. Soțul ei era atât de îndrăgostit, încât o urca pe brațe câte 6 etaje într-un bloc fără lift – își amintește Liubov. Aici i-a surprins războiul. Ca să se întrețină, munceau, alături de soacra ei, într-o fabrică. Blocada nu începuse, dar greutățile, da. Chiar de ziua ei, pe 31 iulie 1941, pe când mergea pe stradă împreună cu soacra ei, s-a apropiat de ea un bărbat cu ochi căprui și barbă scurtă și i-a spus: "Vei mânca pâine doar atâtica (și a arătat cu degetele semnul unor firimituri), dar vei trăi mult și vei fi fericită. Pe mine mă cheamă nenea Niculae. Dacă vei avea nevoie de ceva, să-mi ceri, oricine îți va spune unde mă găsești. Dar să înveți "Tatăl nostru"... și încă câteva cuvinte". Și mi-a mai spus câteva cuvinte în limba germană. Apoi s-a îndepărtat și a dispărut, de parcă s-ar fi topit!" - povestește actrița în filmul documentar Liubov Sokolova. Svoja tema, realizat de Olga Șumeațkaia în 2011. "Ești norocoasă, Liuba! Ți s-a arătat Făcătorul de Minuni Nicolae!", îi spuse soacra. "Dar eu nu știam nimic despre lucruri de-astea, aveam 20 de ani. Dar fraza pe nemțește am reținut-o. Apoi au venit Blocada, foametea, oamenii mureau pe stradă... era înfricoșător. Dar lângă Leningrad locuiau germani, nu fasciști, ci de-ai noștri. Am început să merg la ei. Le spuneam cuvintele acelea și ei îmi dădeau o lopată, iar eu le săpam grădina și primeam în schimb cartofi, ceapă, lapte... Le aduceam acasă și soacra îmi zicea: Liuba dragă, ai ajuns hrănitoarea noastră! Apoi și ea și soțul meu au murit de foame". 
 
Liubov ar fi avut aceeași soartă, dar a reușit ca prin minune să scape din blocadă, prinzând un coridor de evacuare și reușind ulterior să-și definitiveze studiile actoricești. A debutat în cinema în filmul de război Povestire despre un om adevărat (1948), care i-a adus numeroase alte oferte și șansa de a lucra cu regizori importanți, ca Gherasimov, Șukșin, Koncealovski, Mihalkov.

Din cauza traumelor războiului nu dorește să se recăsătorească și să aibă copii, dar întâlnește marea iubire și în 1958 se mărită cu regizorul Georgy Danelia, aflat atunci la începutul carierei. A trăit cu el 27 de ani fericiți, jucând în câteva din filmele sale, dar fără să profite de privilegiile unei soții de regizor important. La 38 de ani a născut un fiu, Nikolai, care va îmbrățișa și el cariera artistică. Ca să se ocupe de creșterea fiului, pe care îl adora, Liubov a refuzat multe roluri principale, ceea ce a condus-o treptat la tipologia mamelor și femeilor simple, împovărate de greutăți, pe care le va interpreta toată viața. Nikolai moare în condiții neelucidate, la 26 de ani, lăsând în urmă o soție și două fiice. Ca să-și depășească trauma, Liubov se dedică muncii și... cântă. La scurtă vreme soțul o părăsește pentru altă femeie. Liubov se retrage și mai mult în profesia sa. Mai târziu va compune o romanță despre despărțirea lor, pe care i-o va cânta la telefon, refăcând cumva, pe alt plan, o relație, în fapt, indestructibilă. Continuă să lucreze în teatru, în radio, în film.
Liubov Sokolova cu Nikita Mihalkov în "Pășesc prin Moscova'

Cu toate că a fost mereu la opusul vedetismului, publicul, singurul care i-a rămas fidel, o adora. A refuzat mereu rolurile negative, nedorind să transmită răutate și violență, ci doar emoții pozitive. Prestațiile sale au fost întotdeauna memorabile. Ca și gesturile vieții. Unii consideră că a avut un destin tragic. Sfântul Nicolae a numit-o, însă, fericită...

joi, 1 septembrie 2016

Ieroglifele sacre ale clipelor - postumele monahului Daniil de la Rarău

Recenzie la volumul "Hrisovul clipelor", ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău (Sandu Tudor), Editura Renașterea, Cluj, 2016, apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 august 2016

Numele părintelui Daniil (Sandu Tudor) a intrat ca o trombă de lumină și adevăr mărtirisitor în cultura noastră postdecembristă. Am fost tentată să specific, legitim, “cultura creștină”, ori “cultura sfinților închisorilor comuniste”, dar poetul-monah martirizat de la Rarău este un colos care depășește astfel de delimitări și categorisiri, înțelese în sensul lor comun. 
 
Monumentalitatea alurii sale am simțit-o cu toții – în primul rând cei din preajma pridvorului și altarului -, imediat după evenimentele din decembrie 1989, inițial indirect, din contactul cu Imnul Acatist al Rugului Aprins, prima sa scriere care a luat efectiv cu asalt pangarele de cărți bisericești, apoi și rafturile librăriilor, ca un strigăt eliberator de frumusețe teologală. 

Probabil, cea mai reprezentativă scriere a sa, penetrată cel mai stabil în mentalul colectiv și în categoriile cele mai variate de public creștin, mica broșură imnografică, distribuită în tipărituri de toate felurile, pretențioase și populare, circulată clandestin și înainte de 1989 în cercuri restrânse, în samizdat, s-a impus ca o regală sfidare a ideilor preconcepute din mediile literar-universitare asupra mediocrității literaturii mistice ortodoxe. 

Amvonul intelectual, mistic și literar pe care a înălțat părintele-poet de la Rarău specia elevată odinioară, apoi căzută în derizoriu a acatistului, este unic în literatura creștină românească; și am argumente să cred că și în cea universală. 

Viața și în special martiriul lui Sandu Tudor au ajuns abia ulterior a fi cunoscute, odată cu redeschiderea dosarelor mișcării Rugului Aprins de la Antim și cu popularizarea biografiei principalilor ei reprezentanți. 

Mai multe edituri s-au întrecut a tipări, mai haotic sau mai organizat, culegerile de poezie mistică (în special acatiste) și caietele de cugetări ale cuviosului părinte de la Rarău; în acest sens, volumele Editurii Christiana, îngrijite de profesorul Alexandru Dimcea, au rămas un reper important. 

Impresionează la Daniil (Sandu Tudor) în primul rând personalitatea polivalentă, statura sa martirică mărturisitoare și neangajarea politică în curentele extreme ale vremii – dovada unei lucidități rare printre colegii săi de generație și de destin. Dar, dincolo de datele istorico-biografice, rămâne opera sa. Ea îl înscrie cel puțin în aceeași măsură în empireul românesc și creștin din eternitatea lui Dumnezeu, ca și viața sa. 

Despre cele câteva zeci de pagini ale imnelor sale acatiste (închinate Bunei Vestiri, Rugului Aprins, Cuviosului Dimitrie Basarabov și Sfântului Calinic de la Cernica) s-au scris lucrări științifice de filologie (ca cele ale distinsei cercetătoare prof. Aurelia Bălan-Mihailovici), care nu au epuizat nici pe departe universul de noutate, erudiție și mister al textelor.

Densitatea semantică și mistică a textelor ieroschimonahului martirizat și ucis la închisoarea de la Aiud sunt unice în literatura română, iar capacitatea lor de a fecunda gândirea și sensibilitatea creștină contemporană nu și-a dat încă nici pe departe întreaga măsură. 

Toate acestea schițează trăsăturile unei personalități monumentale și a unui om de legendă, cum rar a avut literatura română modernă; va fi nevoie de mai multe generații spre a înțelege și digera genialitatea acestui colos și hristofor al gândului și literei românești. 

Dar iată că, atunci când mulți credeau că toate cele ce ar fi fost de adus la lumină din opera lui Daniil (Sandu Tudor) s-au fost tipărit, editura clujeană Renașterea ne propune un volum inedit de texte din arhiva Alexandru Mironescu, revenite astfel din Elveția în România după un traseu dramatic și întortocheat, prin bunăvoința familiei acestuia de la Geneva. 

Volumașul de versuri postume ale monahului de la Rarău, se numește “Hrisovul clipelor. Versuri” și a fost publicat cu binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului și îngrijit de protos. Benedict Vesa. A fost scris în 1958 și dat spre păstrare lui Alexandru Mironescu, înainte de arestarea din același an a ambilor, împreună cu tânărul Șerban Mironescu, fiul savantului și mărturisitorului de la Antim. Este postfațat de acesta din urmă, cu un excelent text, scris încă din 2002, pe când – așa cum povestește acesta - fiica savantului, Ileana Mironescu, începuse să stabilească legături cu editorii din România în vederea publicării operei tatălui său și a ieroschim. Daniil, din arhivele acestuia. 

Scrise, așadar, ulterior celebrelor imne acatiste, versurile din “Hrisovul clipelor” continuă spiritul mistic al acestora și uzitează de același tip de lexic savant-arhaicizant, dar diminuează tonul doxologic (proslăvitor) în favoarea unei mai mari interiorizări, axate spre suprinderea în cuvânt-simbol a marilor taine ale isihiei creștine. Această deplasare mistică a cuvântului spre stadiul de ieroglifă-simbol, plasticizat în rime și rezonanțe în care pitorescul popular se îmbină cu ermetismul greu decriptabil, constituie, cred, noutatea poetică de bază a acestui volum – în primul rând în bibliografia lui Sandu Tudor, dar și în literatura română în genere. Volum mic cât o nucă, dar la fel de dens. Și despre care ar mai fi multe-multe de spus…

sâmbătă, 6 august 2016

“Dublu”: aproape de Antonioni?



Debutul în lung-metraj al regizoarei Catrinel Dănăiață, care a avut premiera internațională la Festival de la Karlovy Vary, în a cărui competiție oficială a fost selectat, surprinde plăcut prin maturitate, emoție si profunzime. Telenovela „Narcisa sălbatică“ (2010-2011), multe episoade ale căreia tânara cineastă le-a regizat, a făcut-o cunoscută publicului român și i-a oferit o serioasă experiență de platou, care în “Dublu” își spune din plin cuvântul.

Având un simț nativ al firescului, Catrinel Dănăiață nu se lasă, însă, robită de acesta, asemeni altor congeneri ai săi, ci își definește mize mai precise și mai înalte, selectate din realitatea românească de azi. Debusolarea tinerei generații, a unei generații fără ideal social, individualiste și răsfățate de soartă, dar care riscă să rateze din lipsa țelului superior, este tema filmului său. 

E adevărat că tema debusolării face parte din simptomatologia, mai mult sau mai puțin conștientizată de autori, a tânărulului cinema autohton. Dar cel mai adesea ea ia forma simplei constatări a blazării și neîmplinirii personale și familiale, ca, de pildă, în multe din filmele realizate după scenariile lui Răsvan Rădulescu (filmul său de autor, Felicia înainte de toate, Boogie, Marți după Crăciun, filmele lui Cristi Puiu…), dar și în multe altele. 
 
Filmul lui Catrinel Dănăiață, cu un scenariu scris de regizoare și Alexandra Axinte, depășește discret aceste limite, fără a atinge zona metafizicului, dar ajungând cu brio și exploatând masiv zona psihologicului de mică și medie adâncime. Căci întreg filmul se învârte și își construiește substanța în jurul angoaselor personajului principal, tânărul arhitect George, și a crizei sale existențiale. Ceea ce oferă actorului protagonist, Bogdan Dumitrache, prilejul unei partituri dinamice și bogate, rare ca factură în cinemaul românesc contemporan, de care protagonistul se achită cu brio. E adevărat că și restul echipei actoricești (Dorian Boguță în rolul șefului său, Maria Dinulescu, în rolul iubitei pasagere, Catrinel Dumitrescu în rolul mamei, Cosmina Stratan, în rolul iubitei oficiale, Corina Moise, Teodor Corban...) îi dă replica la aceeași măsură, între toate personajele existând, din punctul de vedere al interpretării, ceea ce se cheamă “o chimie perfectă”. 
 
Dramaturgic, filmul este construit pe tensiunea dintre viața profesională sufocantă a lui George, prins într-o mulțime de proiecte internaționale ca într-o capcană, și deriva vieții sale personale, în care acesta încearcă să găsească nu atât stabilitate, cât un debușeu emoțional față de monotonia birocratică din firma de arhitectură la care lucrează. 
 
Workaholic, George nu este un om frivol și nu are orgolii donjuanești, dar e destul de neexersat în capacitatea de a-și cunoaște și comunica sentimentele, ceea ce îl face fragil în primul rând în fața șefului său, care îl exploatează ca pe un bun profesionist, dar aceeași incapacitate comunicativă îl handicapează în încercarea sa de a-și construi o relație stabilă sau chiar o familie. Înconjurat de femei, ca de niște punți de salvare – mama, care încearcă sa-i poarte de grijă de la distanță, iubita oficială, care îl plictisește prin insistența burgheză cu care, încă de la începutul relației, vrea să aibă grijă de el, o verișoară cu un copil mic (care în film poate fi văzută la fel de bine și ca fostă soție), pe care o vizitează repetat în momentele de depresie, George nu caută stabilitatea, ci ceea ce el crede că s-ar numi libertate și romantism, pe care le găsește în persoana iubitei pasagere, aproape fără identitate (alias Maria Dinulescu), pe care o cunoaște într-un bar, dar nu îi știe nici măcar numele, cu care dezvoltă o relație furtunoasă și impredictibilă. 
 
Acest dans al egocentrismului masculin debusolat în interiorul unui cerc feminin van, divers și fals protector amintește de mari repere ale cinematografiei universale, mai ales ale celei italiene (un “8 1/2” de Fellini, un Antonioni din perioada sa medie și târzie). Scriitura filmului face această comparație compatibilă, iar profesionalismul scenariului și buna orchestrație interpretativă, ca și decorul (Grigore Pușcariu) și coloana sonoră (Andi Vasilescu), susțin această perspectivă aproape coregrafică. Desigur că astfel de comparații riscante, valide formal și punctual, pot avea volatilitatea cronicii, dacă nu vor fi susținute de o angajare conștientă a autoarei pe o asemenea direcție. 
 
Rămâne pe retina spectatorului lunga secvență finală de la țărmul mării, a dragostei și despărțirii lui George de iubita-fantomă, care, după noaptea petrecută de cei doi pe plajă, dispare, moment care ne duce, prin vibrația sa inefabilă, la cele mai bune meditații asupra iubirilor disolutive ale lui Antonioni.

marți, 26 iulie 2016

Interviu despre Erotico-Apocaliptica la NovaTV-Brașov


Vă invit la un interviu despre ”Erotico-Apocaliptica”, Sinodul din Creta și alte dileme, de  actualitate și veșnice. Luat de părintele Cristian Muntean pentru emisiunea ”Bucuria credinței”, NOVA TV - Brașov, cu ocazia lansării la Brașov a cărților ”Erotico-Apocaliptica” și ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, ed. a IV-a.  

Joi 28 iulie 2016, între orele 17-18. Emisiunea va putea fi vizionată ulterior de pe situl televiziunii.
http://www.novapress.ro/video/bucuria-credintei-28-iulie-2016.html

Reportaj de la lansarea ”Erotico-Apocalipticii” și ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune” - ed. IV la Brașov


Mulțumesc Asociației ”Libris” din Brașov pentru reportaj și pentru găzduirea evenimentului din 23 iulie 2016 în cadrul Festivalului de Carte și Muzică din Piața Sfatului.

Prof. Virgil Borcan, autoarea și Augusta Oniță, directoarea Libris
”Prima lansare a zilei a fost de fapt o dublă lansare a aceleași autoare, prolificul critic de film Elena Dulgheru. Este vorba de volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui” dar și de ediția a IV-a a cărții ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune”. Evenimentul a fost deschis de Augusta Oniță, Director Libris Brașov, care s-a declarat încântată de această dublă lansare și de faptul că autoarea a ales orașul Brașov pentru a face o prezentare amplă a celor două volume atât de diferite și totuși atât de apropiate în stil, substanță și fond. 

A luat apoi cuvântul sonetistul, actorul și recitatorul Adrian Munteanu. Acesta a mărturisit că nu este obișnuit cu postura de critic de poezie întrucât dânsul preferă să-și vadă de munca sa și să observe munca altora din umbră. Este nevoie de un volum de poezie foarte reușit pentru ca domnul Munteanu să urce pe scenă îmbrăcat în hainele criticului de poezie. Referindu-se la volumul ”Erotico-Apocaliptica”, domnul Munteanu a observat că acesta poartă moștenirea profesiei de critic de film a doamnei Dulgheru întrucât experiențele cinematografice ale acesteia sunt, cu înțelepciune, transformate în cuvinte. Domnul Munteanu a reușit să sesizeze influențe dintre cele mai diverse plecând de la reverberații din Psalmi până la simple gesticulații cotidiene. Poetul nu a putut să nu observe că în cazul poeziilor doamnei Dulgheru, apocalipsa nu este o forță distrugătoare ci mult mai degrabă un corolar al iubirii. Erosul, a mai spus domnul Munteanu, pleacă de la tăcere și se întoarce, spre finalul volumului, la tăcere

Domnul Lector Universitar Doctor Virgil Borcan și-a început pledoaria prin a recita câteva poeme din ”Erotico-Apocaliptica”. Domnul Borcan a remarcat că apocalipsa doamnei Dulgheru este una atipică, fiara tenebroasă lipsește, fiind înlocuită de o revelație. Erotismul nu se confundă cu pornografia cotidiană ci cu o formă supremă de închinare în fața iubirii. Sonoritățile folclorice – a remarcat domnul Borcan – joacă un rol foarte important în schema poetică folosită în ”Erotico-Apocaliptica”. 

Augusta Oniță, autoarea, poetul Adrian Munteanu
Autoarea a comparat publicul mereu schimbător din Piața Sfatului cu valurile mării care mereu vin și se retrag. A remarcat, de asemenea, că ambele cărți caută paradisul reușind sau nu să îl găsească. Există și foarte multe legături polifonice între cele două cărți. Doamna Dulgheru a ținut să precizeze că ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune” a apărut, în prima sa ediție, în anul 2001, când a și câștigat un premiu important oferit de Uniunea Cineaștilor din România. Succesul cărții a determinat autoarea să o revizuiască pentru noi ediții ajungând acum, în 2016, la ediția a patra. Doamna Dulgheru și-a amintit de vremurile perioadei comuniste când singurul remediu anti-nebunie era să-ți cultivi un paradis spiritual interior. Dânsa a continuat să facă acest lucru și după 1989, când a devenit critic de film și a fost aruncată într-un ocean de maculatură cinematografică. Din această nevoie constantă de cultivare interioară s-a născut volumul ”Erotico-Apocaliptica” și probabil se vor mai naște și altele.”  

Sursa: http://blog.libris.ro/2016/07/23/evenimente/

luni, 25 iulie 2016

Teluric și nepământean: ”Miracolul din Tekir”


Apărut (în variantă prescurtată) în Ziarul Lumina din 23 iulie 2016.


De obicei, e nevoie să iei ceva distanță de țara natală, spre a-i detecta sunetele de adâncime. În tânărul cinema românesc, acest adevăr îl confirmă cel mai bine Ruxandra Zenide, regizoarea româncă stabilită din copilărie în Elveția, cu studii de film Praga și la New York, dar care a ales să facă film în România și despre România. 

Debutul său, Ryna (2004), povestea maturizării unei adolescente din Deltă într-un mediu familial destrămat și o societate ostilă, a impus două nume: cel al tinerei și deja maturei regizoare și cel al protagonistei, Dorotheea Petre - o actriță a cărei gravitate, grație și misterioasă căldură nu prea le întâlnești în ultimele generații de actori autohtoni. Magnetismul introvertit al personalității ei modelase întregul univers emoțional și caracterologic din Ryna, după cum se întâmplă și acum, la zece ani distanță, în Miracolul din Tekir, film conceput special pentru această actriță, cum mărturisește Ruxandra Zenide. Scenariul, scris de regizoare, regizorul-scenarist și producător Alex Iordăchescu (vezi Copilăria lui Icar) și romanciera Doina Ruști, este atipic, prin complexitate și încărcătura semantică, Noului nostru val. 
 
Atracția Ruxandrei Zenide spre etnicismul arhaic românesc (dificilă fără o bază literară solidă), susținută de idealismul livresc al lui Alex Iordăchescu (cam aerian, însă, în Copilăria lui Icar) și de pragmatismul profesional al Doinei Ruști au făcut casă bună, creând un produs cinematografic de gen, cu potențial artistic și comercial, a cărui vitalitate a început să fie probată de festivaluri (cel de la Zürich din 2015, unde a avut premiera și a câștigat Premiul Emerging Swiss Talent, festivalurile de la Fribourg, Sophia, Bruxelles, Anonimul...). 
 
Alta decât cea a tinerilor regizori formați în propria țară, România Ruxandrei Zenide, cea din Miracolul din Tekir, respiră un iz ancestral de factură parțial eliadescă, parțial vasile-voiculesciană, definitivat în laboratorul fantasmelor proprii ale autoarei. E greu, însă, cu ancestralul în cinemaul românesc, care pare (mai ales după '89) total lipsit de resorturi pentru catabase, anabase sau orice alte plonjeuri în fantastic. Ce-i drept, nici înainte n-o ducea prea bine în această privință. E greu și cu Mircea Eliade, care ar părea mană cerească pentru fantasy... și totuși, pierdute în pitoresc și lipsite de o prelucrare scenaristică pe măsură, peliculele ispirate de scrierile lui au eșuat una după alta... E o dovadă de fler, așadar, că Ruxandra Zenide nu a pornit singură în această aventură, ci a înțeles că scenariul unei drame-mistery e bine să fie realizat în echipă. 

Rețeaua inteligent distribuită de personaje din jurul protagonistei, Mara (Dorotheea Petre), relațiile bine expoatate dintre acestea, firul acțiunii și suspansul, ca și alternanța peisajelor dobrogene și relația om-peisaj, puse în valoare de directorul de imagine Hélène Louvart - toate acestea investesc universul filmic cu substanță coerentă și credibilitate. Spectatorul poate accepta povestea-legendă a unei fecioare-taumaturg dintr-un cătun dobrogean - Mara - care se trezește gravidă după ce s-a îmbăiat în ghiolul de nămol în care s-a înecat cândva logodnicul ei... îi va urmări cu interes taina (pe care filmul o devoalează cam repede) și va compătimi cu ultragierile la care o supune societatea patriarhală... Chit că incendierea casei femeii, în manieră Ku-Klux-Clan, de către pescarii consăteni, care o consideră vrăjitoare și vor s-o alunge pentru că le-ar purta ghinion, nu arată deloc românește. 

Celelalte personaje din jurul Marei, ca preotul Andrei, un om integru, care îi ia apărarea (Bogdan Dumitrache), preotul bătrân și blazat (Constantin Dinulescu), care îl încurajează pe cel tânăr la compromisul ”iubirii interzise”, țiganca arendașă (Viorica Geantă Chelbea) și personalul medical de la sanatoriul Tekir (reconstituire gotic-miniaturală a Cazinoului constănțean), inclusiv emigranta bogată care se tratează ca să devină fertilă - toate acestea își au farmecul și logica lor internă și pot fi acceptate, dar cu o condiție: să se petreacă într-o Românie atemporală, în care codurile patriarhale, superstiția și credința au sincretizat într-un tot unitar, specific unei vârste a omenirii. Factura scenică generoasă a Dorotheei Petre face ca toate astea să nu sune în falset, ceea ce e deja un miracol! 

Lucrurile se complică la declanșarea conflictului principal - esențialmente psihologic - dintre Mara și Lili (Elina Löwensohn), văduva româncă bogată și cinică, venită din Elveția la tratament împotriva sterilității, cu care Mara intră într-o relație complexă. Ieșim din ancestral în modernitate, iar prin încărcătura de malefic (viclenie, duplicitate, frustrare...) din jurul lui Lili, și în sfera goticului postmodern. Mara, Lili și gigolo-ul acesteia (alias George Piștereanu) formează un trio ambiguu și potențial periculos, neutralizat la un moment dat de intervenția discretă a părintelui Andrei, sensibil la suferința consătencei sale ostracizate. 

Filmul gravitează dramatic în jurul tensiunii dintre ”nevinovata” Mara și ”vinovata” Lili, care socialmente și uman se resping reciproc, dar sunt egal atrase de fascinația fecundității și de presupusul garant al acesteia, nămolul miraculos. Fecunditate pentru care femeia bogată ar fi în stare de orice ca să o dobândească... dar filmul sugerează că aceasta nu e în drept de a o dobândi. Mai precis, ”nămolul gânditor”, care o primise și fecundase pe Mara, o respinge pe Lili, aceasta simțind din el, înfricoșată, respirația morții. Un amănunt din biografia bogatei emigrante, mărturisit la un moment dat - faptul că și-a ucis cu sânge rece soțul pentru avere -, în aparență doar întărește coloratura gotică a eroinei, dar sugerează și că, sub raport moral, femeia ucigașă nu poate deveni mamă niciodată... Nămolul din film va reacționa la această logică morală, trădând anumite atribute de conștiență... 

Discret strecurată în țesătura narativ-simbolică a filmului, ideea pământului viu trimite spre străvechea credință a ”Mamei Geea”, temă foarte rar prezentă în cinema. (Că tema aceasta, dacă nu e tratată idolatru și grobian, poate fi bine și argumentat citită și în cheie creștină, e o altă chestiune...)

Fisurile filmului constau nu în manevrarea simbolului și îl înscrierea lui în postmodern (regizoarea absorbind suficient de bine lecția minimalismului, pentru a ști să se exprime eliptic și sugestiv), ci în dialoguri, mai ales în cele (prea redundante și explicite) din jurul conflictului principal dintre Mara și Lili. Prea agresive și plate în agresivitatea lor, replicile lui Lili sună fals și inutil de vulgar, personajul, abisal în maleficitatea lui, fiind insuficient construit de către interpretă. 

Pe scurt, dacă Ruxandra Zenide a dovedit încă din Ryna se descurcă excelent în zona realismului, iar acum operează curajos și decent cu simbolul, joncțiunea dintre cele două planuri - realist-psihologic și simbolic-ancestral - lasă de dorit. Poate că o revedere a ”psihologismelor abisale” ale lui Bergman (în special din Persona) nu i-ar fi stricat autoarei, nu ca să-și schimbe stilul, ci ca se asigure, încă o dată, că joncțiunea respectivă este posibilă. Căci dacă ea ar fi funcționat (la Bergman ea radiază!), Miracolul din Tekir nu ar fi fost doar un film bun și interesant - căci este -, ci și un film mare. Un film despre pământ și mistica lui, despre inocență în asumarea iubirii și maternitate. Toate acestea trei - pământul, cumințenia și maternitatea - sunt sintetizate genial în cadrul final al filmului, de silueta însărcinată înnămolită, culcată lângă ghiolul miraculos, a Dorotheei Petre, imagine ce resuscitează un sentiment al ”Cumințeniei pământului” (nu gotic, nici păgân, ci ancestral-românesc și spiritualizat, așa cum l-a surprins Brâncuși), care părea pierdut pentru totdeauna.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Vivien și Lamia - o confruntare în care ambele câștigă



Cronică teatrală publicată în Ziarul Lumina din 9 iulie 2016

Vivien Leigh – ultima conferință de presă", un one woman show cu Lamia Beligan, montat în martie 2016 de Liana Ceterchi la Teatrul Excelsior, îți rămâne în memorie pentru multă vreme. Este nu doar un reper obligatoriu al stagiunii teatrale tocmai încheiate, ci și unul pentru teatrul românesc al ultimilor ani, mai ales pentru condiția actorului pe o scenă în care rolul acestuia este uzurpat de ponderea tot mai mare a scenografiei, de intervențiile multimedia, de experiment, de importul, cel mai adesea, gregar al altor genuri spectaculare și de divertisment. 
Spectacolul "

Un monospectacol ori te răvășește și ”este”, ori e un eșec; nu prea ai loc de întoarcere și, ca actor, nu ai în spatele cui a te ascunde. Un monospectacol este, atât pentru regizor, dar mai ales pentru actor, o probă de maturitate și virtuozitate profesională. 

Regizoarea Liana Ceterchi și-a dat cu brio și nu o singură dată acest examen. Asociația Femeilor din Teatru, cu studioul Teatru pentru Puțini, pe care le-a înființat, chiar i-au dovedit predilecția pentru spectacole cu și despre femei, dintre care multe, susținute de o singură actriță. Tema actualului spectacol - ascensiunea, gloria și decăderea unei femei celebre și talentate - o regăsim în piesa montată de regizoare în 2013, ”Zelda”, despre biografia furtunoasă a soției scriitorului american Francis Scott Fitzgerald, consumată de ”o dragoste pasională puternică și distrugătoare, sfârșită într-un ospiciu” [citez aproximativ din sinopsis], piesă care pare în multe privințe o pregătire pentru ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă". Totuși - povestește Lamia Beligan -, alegerea piesei nu îi aparține Lianei Ceterchi, ci lui Radu Beligan, un neobosit căutător de texte dramaturgice inedite pentru scena românească. Și este meritul maestrului Beligan - recunoaște fiica acestuia - de a intui chimia dintre Vivien, cea portretizată dramaturgic de actrița americană Marcy Lafferty, și Lamia, chimie pe care spectacolul Lianei Ceterchi a confirmat-o și o valorifică din plin. Această empatie, care dezvăluie firi artistice cu adâncimi înrudite, dar și o mare capacitate de metabolizare artistică a interpretei, va constitui, sper, un convingător atu în cariera Lamiei Beligan care, cu acest rol, își dă măsura talentului, trecând cu brio examenul solilocviei și impunându-se ca o actriță de prim rang a generației sale. 
 
Dificultatea majoră a monospectacolului retrospectiv autobiografic este osatura sa dramaturgică oarecum invariabilă, ceea ce impune actorului o neobișnuit de amplă paletă interpretativă, forță de expresie și capacitate de concentrare. Toate aceste baremuri se transformă, în cazul unui actor talentat, în tot atâtea rampe care îi pun în lumină harismele încă nevalorificate. Acesta este cazul spectacolului Lianei Ceterchi, acesta este cazul Lamiei Beligan.
 
Nu este de neglijat nici scenografia bogată și inventivă, realizată cu mijloace destul de simple, semnată de cele două, precum și coloana sonoră foarte expresivă (al cărei autor nu l-am aflat de pe afiș): toate acestea joacă un rol major în crearea plonjeurilor temporale și spațiale ale retrospecției, în trecerea de la un câmp de conștiență la altul, în sugerarea personajului colectiv și a ambianței acțiunii, în marcarea variațiilor de ritm și de atmosferă. 
 
Dar ceea ce impune efectiv spectacolul - și este firesc să fie așa - este prestația Lamiei Beligan. Indubitabil, alura personalității - scenice, dar și a celei din viața privată - a celebrei actrițe britanice este covârșitoare și orice apropiere artistică de ea reclamă responsabilitate și calități pe măsură. Dar apropierea de ”monstrul sacru” nu o înfricoșează pe Lamia Beligan, ci o provoacă să-și descopere fațete lăuntrice noi și noi valențe interpretative. Lamia Beligan demonstrează nu doar o tehnică actoricească performată, inclusiv o tehnică a trupului și chiar pantomimică rară printre actrițele noastre de prim plan, ci și pe o rară sinceritate și profunzime umană, dublate de o versatilitate pe măsură și o imensă capacitate de dăruire de sine. Acestea sunt calitățile care îi conferă, cred, unicitatea Lamiei Beligan în panoplia întregii scene românești contemporane. Inteligența, inventivitatea și intuiția o ajută să nu se piardă în complicatele întrețeseri de lumini și umbre ale personalității divei, construite în timpul concepției partiturii, o ajută, adică, să ”integreze monstrul”, metabolizându-l creativ, fără să cadă în capcanele acestuia. Cred că aceasta e dificultatea cea mai mare a unui asemenea rol de compoziție. 

Dar dincolo de aceste performanțe, ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă" degajă o imensă plăcere de a juca, și cred că acesta este darul cel mai de preț pe care îl face Lamia actriței-legendă, spectatorilor și scenei românești, teatrului în genere.