Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 19 iunie 2010

Utopie şi mântuire: “Şapte suflete”

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 19 iunie


Filmul “Şapte suflete”/”Seven Pounds” (r. Gabriele Muccino), produs în 2008 de Columbia Pictures şi distribuit în România de Intercomfilm, a făcut pretutindeni o carieră incontestabilă. Dramă cu evident mesaj umanitar şi cu un substrat creştin neostentativ, dar limpede subliniat, el se înscrie în genul “moralismului evanghelic hollywoodian”, oferind un material didactic de calitate pentru orice predicator. A fost, ca atare, remarcat şi de cinefilii creştini, cu toate că problematica filmului nu este, în definitiv, religioasă, ci etică. În plus, prestaţia convingătoare a echipei actoriceşti, avându-l drept cap de afiş pe superstarul Will Smith şi partitura scenaristică bine condusă îi conferă filmului toate premisele succesului, de care s-a şi bucurat din plin.

În 2006, acelaşi cuplu Gabriele Muccino-Will Smith realiza blockbuster-ul “În căutarea fericirii”/ “The Pursuit of Happyness” (scn. Steven Conrad), un emoţionant elogiu adus familiei, demnităţii umane şi luptei pentru supravieţuire. Aceeaşi tipologie de personaj altruist, onest, responsabil şi combativ, interpretată de Will Smith (cel mai credibil actor american specializat în roluri de “băieţi buni”) este adusă într-un alt context dramatic, mult mai compozit, în “Şapte suflete”. Dacă în “The Pursuit of Happyness”, Will Smith trebuia să facă faţă pierderii soţiei şi slujbei şi să îşi asume lupta disperată pentru păstrarea relaţiei cu micul său fiu (tramă de extracţie realistă, defel nouă în filmul american), în ”Seven Pounds” actorul este aruncat într-un hăţiş scenaristic mult mai complex şi artificios, tributar nu realismului psihologic, ci utopiei sociale (asemeni altor blockbustere, ca “Vanilla Sky”, “Eternal Sunshine Of Spotless Mind”…).

Scenariul (semnat de debutantul în lung-metraj Grant Nieporte) urmăreşte povestea unui inspector fiscal (slujbă cu veleităţi demiurgice într-un sistem economic de tip Big Brother, strict controlat de bănci computizate), care are de ispăşit mari păcate; mai precis, el este autorul unui accident rutier soldat cu multe victime, culpă care îl apasă constant. Pentru a-şi absolvi conştiinţa, el hotărăşte să fericească şapte suflete aflate la ananghie (în special materială), după ce mai întâi le impune câte un examen de bună purtare, pentru a verifica dacă acestea… merită să fie salvate. Nu ştim dacă şapte e numărul victimelor accidentului, ori e doar un număr mistic “eliberator”, extras din aritmetica (sinistră, în pragmatica vieţii) teologiei virtuţilor şi culpei. Artificiozitatea moralistă a scenariului este estompată de jocul emoţional al actorilor, în special al lui Will Smith, Rosario Dawson (în rolul negresei cardiace în aşteptarea unui transplant, îndrăgostită de donator) şi Woody Harrelson (pianistul evreu orb, care trece examenul umilinţei pentru a primi în schimb o… cornee de la Will Smith), care reuşesc să dea carne unor situaţii destul de schematice.

Pelicula pare o replică pozitivă la întunecatul “Seven”, filmul-cult al lui David Fincher (1995), un policier noir despre şapte puniţii morbide aplicate de un misterios “înger exterminator” unor şapte mari păcătoşi. În ambele filme, lista persoanelor urmărite (în scopul puniţiei ori al gratulării) este extrasă după legi absconse (pe care spectatorul trebuie să le accepte ca apriorice) din nişte presupuse “dosare ezoterice” (în existenţa şi validitatea cărora, iarăşi, spectatorul trebuie să creadă), la care doar omnipotentul Exterminator (respectiv, Salvator) are acces (în ale cărui discernământ şi sănătate mentală, serios discutabile, spectatorul trebuie, iarăşi, să creadă orbeşte). În ce mai trebuie să creadă spectatorul? În capacitatea de drenare cosmică a puniţiei, respectiv a graţiei, aplicate de un contabil-demiurg de suflete, cu care spectatorul (şi juriile), din întunericul sălii, empatizează. Micul dictator din fiecare, dornic să împartă justiţie după bunul plac, jubilează! Acestor mici jubilări (nu întotdeauna vinovate, dar iremediabil infantile) le e dator şi succesul răsunător, de critică şi de public, al ambelor blockbustere.

Aceste mici jubilări, ca şi setea nativă de dreptate (mai tare, vai, decât cea de întâlnire reală cu semenul) obturează ochiul spectatorului şi în faţa scenelor de prost gust maladiv: exhibionismul carnagiilor şi torturilor oribile din “Seven”, impuse, chipurile, de scenariu, ori sinuciderea “filantropică” a protagonistului din “Şapte suflete”, prin electrocularea cu o meduză ucigaşă, în scopul donării “messianice” de organe.

Şi totuşi, “Şapte suflete” merită văzut şi îşi merită (într-o anumită măsură) aprecierea: nu datorită scenariului “de laborator” şi al aerului de “cabinet de asistenţă socială”, cât al sensibilităţii faţă de suferinţă, adică al compasiunii – tot mai rar întâlnite atât în utopiile, cât şi în (hiper)realismele ecranului.

Niciun comentariu: