”Celălalt mal” sau eroismul copiilor

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 iunie 2014

Despre eroismul copiilor nu se poate vorbi decât în șoaptă; și, poate chiar, în genunchi; ceea ce nu este postura cea mai propice pentru realizarea unui film. De aceea, filmele despre eroismul copiilor sunt rare; și mai sunt rare pentru că un asemenea subiect îndeamnă, mai degrabă, la tăcere; iar îmbrățișarea lui artistică reclamă, ca orice îmbrățișare, un nivel de umanitate compatibil între părți; adică, o inimă mare - atribut rar întâlnibil la făcătorii artei contemporane, inclusiv din cinema. Mai la îndemână este să faci film despre copii denaturați sau criminali, că există, și numărul lor e în creștere; publicul și festivalurile te vor susține, lăudând curajul abordării unor realități incomode și modernitatea temei antieroului, chiar a subomului. Dar ce te faci, ca cineast, cu aspecte mai puțin gălăgioase ale realității, ori cu cele aflate, pur și simplu, moralmente deasupra ta? 

 

Filmul Celălalt mal (The other bank; în original: Gagma napiri, Georgia-Kazahstan, 2009), prezentat în cadrul Zilelor Filmului Georgian, desfășurate între 26-28 mai 2014 la București, oferă un astfel de caz. Din vremurile descrise de patericele Caucazului și până azi, Georgia n-a dus niciodată lipsă de eroism, iar cinul copiilor martiri ai acestui pământ ancestral este, cred, cel mai numeros din toate soborurile sfinților neamurilor. Dacă există cetăți cerești, porțile Paradisului georgian trebuie să fie vegheate, cu siguranță, de copii. 

 

Fulminantul debut în lung-metraj al lui George Ovashvili, având un palmares de 27 de premii internaționale (mai toate pentru regie, cel mai bun film și cel mai bun rol principal), Celălalt mal este un road-movie de război și un roman al maturizării. Filmul, realizat după un scenariu de Nugzar Shataidze, Rustam Ibragimbekov și Ovashvili, se desfășoară la scurt timp după războiul de secesiune al Abhaziei, când epurările etnice de după autoproclamarea independenței micului teritoriu georgian au obligat populația neabhază să părăsească regiunea. 

 

Tedo, un băiat de 12 ani, este un astfel de refugiat, ajuns în suburbiile Tbilisiului, împreună cu mama sa. În timp ce mama sa își petrece vremea, de voie-de nevoie, cu un amant (cea mai simplă soluție de integrare socială), Tedo supraviețuiește din furtișaguri mărunte, puse la cale cu alți copii ai străzii. Aceștia, din pricina lipsei iubirii familiale, își întrețin visurile cu droguri ieftine. O gură de aburi de vopsea și... aerul fremătător al Africii, cu girafe, zebre și apusuri de neuitat, le deschide un tărâm al fericirii pe care știu că nu-l vor atinge pe pământ niciodată: e ”celălalt mal”... Dar Tedo refuză iluzia și hotărăște să se întoarcă acasă în orașul natal, Tkvarceli, ca să-și recupereze tatăl. De aici începe odiseea micului voiajor, plecat singur în ținutul devastat și ostil. Toate handicapurile ai zice că îl vor ține departe de izbândă: e sașiu, sărac lipit și nu știe nici rusa (limba internațională a zonei), nici abhaza, limba obligatorie a micului teritoriu separatist, în care încă plutesc în aer cruzimea și hazardul războiului. Tedo nu are de partea sa decât curajul celui ce nu mai are nimic de pierdut, o inimă mare, asemeni eroilor din basme, și rețeta (cumpărată pe 10 Lari de la camaradul său interlop) de a se da surdomut pentru a se proteja de furiile naționaliste abhaze. 

 

Personajul, interpretat de Tedo Bekhauri, are obstinația tragică a protagonistului din Du-te și vezi (capodopera lui Elem Klimov), candoarea inocentă a puștiului orb din Culoarea paradisului lui Majid Majidi și forța filantropică a eroilor din saga afgană Vânătorul de zmeie (r. Marc Forster, după romanul lui Khaled Hosseini). După triste peripeții, din care constată că nimeni nu îl dorește, Tedo ajunge în ruinele orașului natal, dar nu își atinge scopul: tatăl său și-a găsit alt cămin. Singur, pierdut în sălbaticia montană, printre străini colerici și suspicioși, pentru care cea mai atractivă distracție este trasul cu pușca, Tedo primește un singur dar: acela al vieții. 

 

Dansul extatic al luptătorilor din final, care îl înconjură pe neajutoratul voiajor, ca într-o îmbrățișare bărbătească, este singurul semn de fraternizare, dincolo de cuvinte, a veșnic beligerantelor etnii caucaziene. Ancestral și dionisiac, asemeni păsării în zbor sau a sabiei aruncate spre cer, dansul viril, dar plin de grație, de o energie aproape supraomenească, dă seama de forța de comuniune a celor trecuți prin focul curajului; debordat către cer, asemeni flăcării, dansul foștilor adversari e singurul care topește zidul discordiilor, având puterea de a transforma moral orice înfrângere în biruință. 

 

Și Tedo mai primește ceva, încă o comuniune: aceea a prieteniei. Pentru o clipă, mirajul african al camaradului de sărăcie din Tbilisi capătă viață, și aerul iluzoriei savane, asemeni casei piedute pentru totdeauna, freamătă colorat și mirific pe teritoriul virtualului.