Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Raiul dunărean al ”Kyralinei”



Așteptat de mai bine de un an, cel mai recent film al lui Dan Pița, Kyra Kyralina confirmă atât calitățile (tot mai greu decelabile), cât și scăderile (tot mai evidente) din filmografia ultimilor 18 ani a regizorului. Comparat cu creațiile sale din perioada postcomunistă, filmul este aproape reușit, cel puțin din punctul de vedere al viziunii plastico-muzicale și din acela al coerenței. Îi lipsesc consistența personajelor (esențială în proza lui Panait Istrati), precum și acel sentiment al măreției tragice decantate estetic, sentiment atât de drag regizorului și atât de definitoriu pentru el, pe care îl regăsim în toate filmele care l-au impus. Ce-i drept, decantările estetice există și în Kyra Kyralina, chiar abundă dar, rupte de personaje (care nu le justifică suficient) și de resorturile unui nucleu narativ (destul de schematic), ele plutesc în aer, ca o suită de scenografii și suite muzicale de mare rafinament, care își așteaptă partitura scenaristică pe măsură. Cea semnată de Ioan Grigorescu și Dan Pița urmează corect (din punct de vedere formal) proza lui Istrati, fără a se adânci, însă, în înțelegerea psihologică a răbufnirilor dionisiace ale personajelor, ale căror gesturi extreme (suportarea de către Kyra a bătăilor rituale ale soțului, dar și provocarea lui constantă) rămân inexplicabile, din punct de vedere emoțional, pentru spectator. E adevărat că analiza psihologică de subtilitate lipsește și la Istrati, dar este compensată de fresca realistă și meditația umanistă a scriitorului, demersuri care alcătuiesc împreună un produs literar valoros, a cărui dimensiune exotic-picarescă i-a adus (inclusiv datorită francofoniei scriitorului) destule ecouri internaționale în epocă.


Totuși, cred că Dumnezeu ține cu Dan Pița, de vreme ce Cinemateca Română a avut de curând inspirația să programeze filmul său împreună cu o obscură ecranizare din 1993 a prozei lui Panait Istrati, „Codin și Chira Chiralina”, în regia și scenariul lui Gyula Maár, o coproducție ungaro-română cu participare internațională, inclusiv a C.N.C., film despre care, în pofida masivei contribuții românești, la noi nu s-a auzit nimic. Și nu e de mirare de ce! Comparativ cu ecranizarea din 1993, realizată cu aportul cremei actorimii române (Tora Vasilescu și Mitică Popescu în roluri titulare, alături de Răzvan Vasilescu, George Alexandru, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Dinică, George Motoi, Valentin Teodosiu, Ernest Maftei), dar beneficiind de o regie amatoricească (mai ales în privința coordonării jocului actorilor), filmul lui Dan Pița este aproape o capodoperă. De ce? Pentru că ecranizarea lui Gyula Maár încearcă să reproducă realist, dar formal întreaga atmosferă brăileană a epocii, aducând cu sine și mizeria personajelor, lipsite de grandilocvență și poezie, inclusiv aerul proletar, prezent la Istrati, devenite neinteresante astăzi, însă filmul maghiar clachează prin multiplă superficialitate. Pe când Dan Pița are flerul să pună întrebarea: De ce este interesant Istrati astăzi? Valoarea sa remanentă este aerul levantin, marea nostalgie a Porților Orientului, cântată odinioară de Ion Barbu sau de Mateiu Caragiale - răspunde Dan Pița, alături de alte mari nume ale culturii române. Nu întâmplător, Craii de Curtea Veche fusese regizat în 1995 de bunul prieten și tovarăș de convingeri estetice al lui Pița, regretatul Mircea Veroiu. 

Pilonul estențial care lipsește atât ecranizării lui Pița, cât și celei a lui Gyula Maár (din care Pița are buna intuiție să nu se inspire deloc, în afara unui detaliu: coafura lui Dragomir) este credibilitatea protagoniștilor, în special a celor două femei, Kyra (sau Chira) și fiica acesteia, Chira Chiralina (Kyra Kyralina, în grafierea franceză originală, preluată de Pița). Dacă în filmul unguresc, Tora Vasilescu (în rolul Chirei) este corectă, dar excesiv de teatrală, iar Alina Nedelea în rolul Chiralinei este obscură, nejustificând defel fascinația pe care o exercita eroina, Dan Pița are grija să aducă actrițe (Iulia Dumitru în rolul mamei, Iulia Cârstea în cel al fiicei) care, prin prezența fizică, cel puțin, susțin fascinantul dipol ”erotico-eroic” mamă-fiică (în contextul prozei lui Istrati putem vorbi de un anumit ”eroism” al femeilor, care își duc cu obstinație vocația tragică de baccante levantine, în pofida stâlcelilor în bătaie ale tatălui familiei și fratelui mai mare). Totuși, în pofida aerului tensionat al Iuliei Dumitru, soția aflată mereu în stare de asediu, și a senzualității aerat-inocente a Iuliei Cârstea, nici regia, nici jocul nu conferă personajelor acea carnație interioară (fie ea și deviantă), alcătuită din conotații care să dea credibilitate marilor lor gesturi pasionale (fascinația dansului și a adulterelor Kyrei - pe care nu le vedem, după cum nu le aflăm nici din proza istratiană - și fascinația urei și a răzbunării); e adevărat, răspunsul lipsește și la Istrati, dar aceasta este marea provocare a oricărei ecranizări istratiene.

Și totuși, filmul se urmărește ușor și chiar cu o anumită fascinație (dacă ignori locurile comune, de care regizorul nu se poate debarasa - obsesia oglinzilor, a nebunilor, a vrăjitoarelor și blestemelor), datorită atmosferei create de direcția artistică (scenografia lui Dan Toader și costumele Oanei Păunescu), excelent puse în valoare de directorul de imagine Dan Alexandru și comentate muzical de compozitorul Adrian Enescu și de formația ”Trei Parale” (pe care o și vedem, bine integrată vizual în fiesta orientală). Nostalgicul univers de ”rai dunărean” cu vag iz de otravă, compus de scenografie, devine convingător tocmai datorită muzicii - este uimitor cum Adrian Enescu reușește acest miracol în numai nouă minute de partitură, reluate repetitiv și hipnotic de coloana sonoră -, cu dulceața ei trist-amăruie și diafană, asemeni unei incantații pe un covor fermecat ori a unui vis uitat, a cărui cheiță a fost pentru totdeauna pierdută.

Niciun comentariu: