Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 30 aprilie 2015

”Şi iarăşi-şi-iarăşi iubirea” (II)


[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT
Desen de Elena Dulgheru
 
Preaplin este trupul
Preaplină e ziua ce spumegă ziua
Preaplină-i iubirea
E firea
Ce-adapă zidirea
În al Tău sărut
Şi iarăşi-şi-iarăşi
O, Doamne!
Culege-ne-n toamne
Cînd grîul, ca brîu
S-a copt şi în jitniţe-i pus.
O, Doamne!
Surîsul
Şi rîsul de aur al holdei scăldate
de soarele-Sus.
Al spicelor pline din palme blajine
Ce rodul Ţi-l dau.
O, Doamne!
Iubirea ce leagănă firea
Şi-adapă zidirea
Din Trupul nespus.
O, Doamne!
Cetate
Zideşte palate în inima-frate
Ce preget Ţi-a pus!
O, Doamne!
Şi iarăşi-şi-iarăşi
iubirea
Înalţă zidirea
În palmele florii de jar!
Ridică hotare
din inima-floare
În inima-Ţi fără hotar!

O, Doamne, sărutul
Ce leagănă scutul
Nuntind începutul
Cu litera fără hotar.

O, Doamne, iubirea!
E dorul ce leagănă firea
Din dorul ce cîntă zidirea
Din doru-Ţi cel fără hotar!


______________________________________
Alte fragmente din volum, pe acest blog:

Aerul Templului

Dezțepenirea Zoiei

Harfă - Întru întîmpinarea Domnului

”Când astăzi, Fecioara” 

Botezul Domnului - Îngerul lumii

Cântec de Crăciun




duminică, 26 aprilie 2015

DUMINICA MIRONISIȚELOR


E a doua duminică după Înviere, ziua prăznuirii harnicelor și curajoaselor femei purtătoare de mir, primele martore și vestitoare ale Învierii lui Hristos. Ce vinovată e societatea românească (cea dinainte de comunism) pentru compromiterea stabilă și aruncarea în derizoriu a acestei formule, care la alte popoare creștine (мироносицы, myrrhophores, myrrhbearers) continuă să se bucure de noblețea conferită pentru totdeauna de Evanghelie! Cine are astăzi la noi curajul să și-o asume, ori s-o ofere drept compliment, în afara spațiului strict al Ecclesiei? Cît avem de lucru cu toții, mai ales la nivel lingvistic și de modelare a mentalităților, pentru a-i recupera (în spiritul cuvântului viu, nu a celui impus de discursul catehetic rigid), consistența semantică originară! 

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Aerul Templului


Desen de Elena Dulgheru
[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]  
 
Vine o vreme cînd
perdeaua de aer dintre mine şi Tine
se face tot mai subţire,
Cînd prăjitura asta înfoliată a aerului
se face inutilă şi se desfoliază singură,
strat după strat, idee după idee, secundă după secundă, pînă cînd...
stratul unei păreri
stratul unei fantasme
stratul unei confuzii
sau al unui gînd răsucit
se usucă
şi nu mai sînt.
Şi mai ales straturile înceţoşate ale lacrimilor
ale îndoielilor grele
se usucă şi crapă
şi nu mai sînt.
Şi iată, Tu, iată, eu...
Şi îngerii se dau şi ei de o parte,
lăsîndu-şi doar verighetele la picioarele noastre
Doar aripile le fîlfîie în jur, ţesînd
pereţii de aer nou ai Noului Templu
Şi iată, eu, iată, Tu
răsărind în iubire în faţa-mi.

______________________________________
Alte fragmente din volum, pe acest blog:

Calea Porţilor (I)

Dezțepenirea Zoiei

Harfă - Întru întîmpinarea Domnului

”Când astăzi, Fecioara” 

Botezul Domnului - Îngerul lumii

Cântec de Crăciun

marți, 21 aprilie 2015

”Mommy” și sindromul ADHD: adevăr sau iluzie?


Antoine Olivier Pilon în ”Mommy”
De curând a putut fi văzut la noi filmul Mommy de Xavier Dolan, laureat cu Premiul juriului la Cannes în 2014 și propunerea Canadei la Oscar pentr

Sinopsisul - relația tensionată dintre un adolescent cu sindrom ADHD și mama sa, readus acasă de mamă dintr-un internat unde aceasta îl dusese după crizele puștiului declanșate de moartea tatălui său - îl recomandă ca o emoționantă dramă psihologică despre educație, un film de familie ”sfâșietor” (”funny and heartbreaking”, cum titrează Variety, dacă cele două adjective ar putea fi compatibile; ”sfâșietor” sau ”emoționant”, în special în parametrii aseptismului cinema-ului canadian).

Xavier Dolan, regizor, scenarist, actor și monteur, autor la numai 26 de ani a cinci lung-metraje, a atras atenția la Cannes încă din 1989 cu filmul său de debut, J'ai tué ma mère (Mi-am ucis mama), o dramă despre relația patologică dintre un adolescent cu înclinații deviante și mama sa singură, pe care acesta nu o mai suportă. Avându-l ca interpret principal chiar pe regizor, care oferă o partitură impresionantă și îngrijorător de sinceră, filmul a strâns numeroase premii și a fost văzut pe marile ecrane în peste 20 de țări.

Ulterior, filmografia lui Dolan s-a orientat spre investigarea relațiilor sentimentale blamate și sortite eșecului, amintind, prin cultul fragilității și partizanatul generației adolescentine, de perioada de tinerețe a lui Truffaut. Talentul și modul foarte actual de a pleda pentru chestiunile gender-ului l-au recompensat cu numeroase distincții, patru dintre filmele sale fiind văzute și premiate la Cannes.
Mommy reia pivotările din jurul complexului oedipian inversat din J'ai tué ma mère și exaltă aceeași perspectivă egocentrică a ”copilului” (de fapt, un zdrahon de 16 ani, dar narcisist și labil ca un bebeluș - foarte convingător în interpretarea lui Antoine Olivier Pilon) care refuză maturizarea, accentuând situația psihopatologică a acestuia și disculpabilizând-o oarecum pe mamă (Anne Dorval într-un rol de compoziție ce îmbrățișează, prin rigoare, desfășurările nărăvașe ale fiului), care nu mai e divorțată (ca în J'ai tué ma mère), ci văduvă, dar văzută în aceeași postură de servitoare umilă a fiului imatur, admonestată ori de câte ori nu-și împlinește corespunzător rolul de bonă.

Dacă în 400 de lovituri al lui Truffaut revolta puberului era justificată, fiind o reacție la trădarea afectivă a părinților și a școlii, în filmele lui Dolan - excelente exemple de psihodramă - presupusele păcate ale părinților față de copii plutesc într-un trecut indefinit, care lasă loc desfășurării turbulențelor chinuitoare și fără răspuns ale prezentului, prezent dominat de copilul aproape adult, dar imatur și dominat, la rândul său, de sentimente ca ură, revoltă, dezorientare, dezinteres față de orice, sfâșierea părintelui și autosfâșiere (ceea ce mă duce cu gândul la recentul Poziția copilului, film cu o altă structură, dar cu premise similare). Dacă filmele clasice care analizează conflictul dintre generații (un reper îndepărtat fiind Fragii sălbatici, dar în special în curentul britanic al Tinerilor furioși), părinții își au tarele lor, specifice societății burgheze, prin care își victimizează odraslele (egoism, insensibilitate, tiranie), la Dolan părinții doar încasează pedepse, în încercarea lor disperată de a repara tardiv niște greșeli pe care nu le mai pot identifica nici ei, nici copiii. Relația de respingere a părintelui de sex opus (așa-zisul complex Oedip răsturnat) compromite în imaginarul protagoniștilor săi modelul viitorului partener de  sex opus, obstrucționându-le (potrivit unei teorii a lui C.G.Jung*) dezvoltarea afectivă și împingându-i spre opțiunea homosexuală. Fanatici în revolta lor, dar incapabili de a o verbaliza, adolescenții lui Dolan se află la câțiva pași de liceenii ucigași din Elephant al lui Gus Van Sant ori din We Need to Talk About Kevin; îi distanțează de aceștia dorința chinuită de comunicare și lupta de a câștiga afecțiunea piedută, adică umanitatea, pe care aceștia din urmă au abandonat-o.
 
Pe de altă parte, așa-zisul sindrom ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție) este, din punct de vedere medical, o poveste controversată, gurile rele (mai precis, angajații ieșiți din sistem) afirmând că este una din bolile inventate din interese străine de cele științifice, adică un sindrom psihologic inerent copilăriei și pubertății (pe care îl cunoaște orice profesor de școală de la o clasă cu elevi turbulenți), sindrom translatat, din ignoranța pacienților și cu concursul vinovat al medicilor, în zona psihopatologiei. Sunt convinsă că tânărul regizor (care se pare că nici nu și-a terminat studiile) este străin de subtextele psihiatriei juvenile, pe care o exploatează dramaturgic, împreună cu fragmente din experiența personală (după cum mărturisește în interviuri), cu libertățile și accentuările specifice artei. Ceea ce face ca filmul să fie, pentru părinți și psihologi, o mostră realistă despre fenomenologia ADHD.

Dacă pledoaria în favoarea ”copilului” este destul de subiectiv orchestrată, tabloul psihologic al acestuia merită urmărit. Se poate vedea cât de puțină patologie cronică există în el și cât de multă fenomenologie recuperabilă, specifică vârstei, mai ales băieților proveniți din familii dezorganizate, fenomenologie în care lipsa răbdării și concentrării, intoleranța la frustrare, exhibiționismul, hormonii necontrolați, agresivitatea și egoismul sunt dominante, fără a produce automat certificate medicale absolvitoare de obligații sociale și familiale. Dar dacă ar produce?...

_____________________________________________
* Vezi: cap. D. Complexul matern negativ / Aspectele psihologice ale arhetipului mamei / vol. Arhetipurile și inconștientul colectiv, pp. 107-108, Ed. Trei, 2003.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

BIFF- Festivalul Internațional de Film București, ed. a XI-a

   ... se deschide luni 20 aprilie, la ora 19,30 la Cinema Studio, cu proiecția filmului „TAXI” de JAFAR PANAHI (Iran) – Ursul de aur și Premiul FIPRESCI, Berlin, 2015.

Filmul a fost realizat în secret în apartamentul regizorului și în casa unui prieten, în ciuda interdicției primite în 2010 din partea autorităților iraniene de a mai face cinema timp de 20 de ani, sentință  contestată de comunitatea cinematografică și de presă internațională.



Mai multe detalii pe situl oficial al festivalului sau pe pagina de facebook BIFF.

marți, 14 aprilie 2015

„Serile filmului creştin” la Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena



Reportaj de din 2 aprilie 2015, preluat de pe blogul autorului, publicat în buletinul parohial al bisericii Sf. Împăraţi Constantin şi Elena

Continuând o bună tradiţie – iniţiată chiar de primul său ctitor, părintele Constantin Sârbu (1905-1975), parohia „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti a organizat, între 2-6 martie 2015, un eveniment cultural-duhovnicesc inedit: cinci seri de film creştin contemporan, moderate de reputatul critic de film Elena Dulgheru. Desigur, formula „film creştin” trebuie luată (ca şi altele similare: „poezie creştină”, „teatru creştin” etc.), cum grano salis, fiind vorba despre filme artistice care tratează în mod original (nefăcând rabat de la nicio exigenţă a artei cinematografice) o problematică specific creştină. Nu avem de-a face, deci, cu filme „apologetice”, cel puţin nu explicit. Cu toate acestea, mesajul creştin, mai mult sau mai puţin difuz, nu suferă nicio pervertire esenţială, ceea ce creşte miza unei receptări autentice, dincolo de sfera unui anumit public-ţintă (în cazul de faţă, cel creştin).

Afişul manifestării
Iniţiativa organizării acestor seri cultural-duhovniceşti le-a aparţinut părinţilor Nicolae Giolu (paroh) şi Iulian Ignat (co-slujitor la aceeaşi biserică). Agenda primei ediţii, desfăşurate între 2 şi 6 martie 2015, a cuprins filme clasice, precum „Ostrovul”, în regia lui Pavel Lungin, „Sacrificiul” lui Andrei Tarkovski, precum şi filme mai puţin cunoscute la noi, ca „Hoarda” în regia lui Andrei Proşkin, „Soarele” lui Alexandr Sokurov, finalul fiindu-i rezervat celei mai recente producţii a lui Nicolae Mărgineanu, „Poarta Albă”, difuzată în premieră într-o biserică bucureşteană, în prezenţa regizorului.

Se poate spune, fără exagerare, că manifestarea a constituit un succes, nu doar datorită numărului mare de spectatori prezenţi la fiecare proiecţie (în medie 50-80 persoane/seară), ci şi comentariilor avizate ale Elenei Dulgheru, care n-a pregetat să ofere posibile chei hermeneutice pentru pasajele mai dificile sau obscure (de care nu duce lipsă, de pildă, „Sacrificiul”). Intervenţiile Elenei Dulgheru au avut şi rolul de a provoca asistenţa să-şi pună întrebări cu privire la problematica de adâncime a filmelor, fiindcă, aşa cum spuneam, de cele mai multe ori mesajul creştin nu e întotdeauna explicit, vizibil la o primă lectură, ceea ce reclamă prezenţa unei „călăuze” care, parcurgând în repetate rânduri acelaşi traseu, poate să-i deceleze atât fundăturile cât şi scurtăturile! Astfel, discuţiile cu publicul se încheiau în fiecare seară, într-o atmosferă degajată şi prietenoasă.

Cu această ocazie, Elena Dulgheru şi-a prezentat ultimele apariţii editoriale: „Tarkovski. Filmul ca rugăciune” (ajunsă deja la a IV-a ediţie), „Scara Raiului în cinema: Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, respectiv „Canonul lui Tarkovski” de Dmitri Salînski, toate apărute sub egida Editurii „Arca Învierii”. Dacă ne gândim că ultima proiecţie (vineri, 6 martie), „Poarta Albă”, film inspirat de suferinţa deportaţilor de la Canal, s-a bucurat de prezenţa autorului peliculei, ca şi a distinşilor preoţi din parohie, care au asistat cu interes real la vizionare şi la discuţii, putem spune că manifestarea s-a încheiat într-o notă festivă. Ceea ce ne îndreptăţeşte să sperăm la cât mai multe ediţii…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

____________________________________

Mai multe despre eveniment:

Serile filmului creștin ”Sf. Împărați Constanti și Elena”, 2-6 martie 2015

Trinitas TV - ştire despre Serile de film creştin de la Biserica Vergului

 

sâmbătă, 4 aprilie 2015

”Aferim!” - hipsterizarea istoriei


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 4 aprilie 2015 (peste 5000 de vizualizări pe acest blog / 30.06.2016); preluat de culturavietii.ro / 4 aprilie 2015, (1670 afișări /30.06.2016); ulterior preluat și de portalul (azi dispărut) gandeste.org.


Din punct de vedere strict cinematografic, caracteristica filmului lui Radu Jude nu este autenticitatea, ci clișeismul: compozițiile de masă par copiate după pânzele lui Theodor Aman, costumele par furate de la Muzeul Satului, ca în filmele istorice românești din epoca Ceaușescu. Nici urmă de spontaneitate în replici, care nu se nasc din starea actoricească, ci par citite de pe hârtie, de către actori a căror expresivitate nu o vedem, pentru că nu există - și iar ne întoarcem, fatal, la filmele istorice de mucava ale epocii de tristă amintire. Singura diferență este că la Radu Jude e mai multă mizerie - menajeră, lexicală și de moravuri: dar nu mizeria creează cota de realism a unui film istoric. Cine crede asta, mai bine să se lase de cinema! 

Însă nu vibrațiile estetice sunt piatra de poticnire a filmului scris de Radu Jude împreună cu colaboratorul său Florin Lăzărescu, nici cele care i-au adus Ursul, ci teza istorică și ideologică. Aceasta e miza polemicilor pe marginea filmului. Din acest punct de vedere, filmul este de la un cap la altul subordonat pretinsei teze a unei Valahii fatalmente înapoiate, jegoase, concupiscente, șovine, blasfemiatoare, de la vlădică până la opincă, fără ideal și fără Dumnezeu... O țară care, dacă ar fi existat în varianta lui Jude, și-ar fi pierdut de drept locul de pe harta Europei. Toate astea sunt îndesate în ochii spectatorului cu tezismul suficient al celui ce vrea să demonstreze cu orice preț, trecând peste evidențele istorice și livrești, o părere preconcepută, prin fabricarea de evenimente și conjuncturi care să o ilustreze. 
 
Parti-pris-ul auctorial sare în ochi, de la prima până la ultima rolă a filmului. Pelicula pretinde a vorbi despre ură, discriminare și ignoranță, fiind ea însăși realizată cu ură și ignoranță față de o istorie neînțeleasă, citită de pe ecranul Ipod-ului, batjocorită înainte de a fi asumată; realizată cu incriminarea discriminatoare constantă și maladivă a clerului ortodox și a credinței creștine, ca factori principali ai așa-zisei ”înapoieri valahe”, încât te întrebi dacă nu cumva defăimarea obsesivă a ortodoxiei și românismului, prezente de la primul la ultimul cadru, nu au fost cumva motivația principală a realizării peliculei. De la preotul cu aer ipocrit-șmecheresc, care aberează pe teme biblice și rasiste (s-a vorbit aici de prețioase filiații dialogale cu Pulp Fiction!), la starețul mănăstirii (interpretat de... matematicianul și eseistul Liviu Ornea), rasist și el ”din politețe”, la preotul-figurant de pe uliță, care se prăbușește amețit de băutură, până la preotul-marionetă bătut din sceneta de teatru stradal și la preotul slab de minte din povestirea petrecăreților de la cârciumă - cam mulți, nu-i așa? - cu toții sunt niște caricaturi ignobile și monotone, care nu-și merită locul sub soare. Pentru toți, ”țiganii e ciori”, ”românii e buni”, iar celelalte nații sunt cu toatele purtătoare de păcate care mai de care mai hilare, înșiruite într-un pomelnic - rabelaisian, zic apărătorii filmului; hipsteresc, aș zice eu. 
 
Căci ce altceva decât aroganță hipsterească este a pune în gura unui zapciu de început de secol XIX vocabula marxistă ”praxis” (”ești luminat, cu praxis!”, i se adresează acesta preotului pișicher și puțin credincios). Inserată între înjurăturile româno-țigănești de mamă și de cele sfinte, bășcălia cu ”praxisul” fanariot sună de-a dreptul avangardist și ar fi mers într-o producție marca Lucian Pintilie, dar filmul nu are nici pe departe nervul maestrului, nici osatură avangardistă. Nu știu dacă în asta a constat ”umorul nebun și extrem de inteligent”, care a stârnit aplauzele spectatorilor de la Berlin, ridicând filmul în fruntea eșichierului luptei pentru drepturile minorităților, implicit - nu-i așa? - pe culmile artei ecranului. 
 
Singurele personaje luminoase sunt cei doi robi țigani, Carfin, în a cărui căutare, găsire și pedepsire (pentru seducerea unei boieroaice) constă miza narativă a filmului, și puradeul aciuat pe lângă el, capturat de zapciu ca ”bonus” și vândut pe piața de robi. Replicile jalnice ale copilului înfometat, pus în târg la mezat (”Cumpărați-mă, cinstiți boieri, că sunt harnic!”) constituie singurul moment de emoție autentică și vibrație umană al filmului. Restul e caricatură grosieră și ignobilă, modelată după normalive de bună-purtare politică răsturnate, în care istoria este tratată cu un maniheism infantil, demn de o broșură de propagandă și cu o totală ignoranță în chestiuni de istoria mentalităților. 
 
Epoca lui Anton Pann, cea ilustrată în film, nu a fost roz, dar nici monocromă și duhnind iremediabil a hârdău (menajer, moral și verbal), așa cum o prezintă grobian-simplificator Jude&Lăzărescu. Epoca lui Anton Pann a fost una a simplității, rafinamentului și pudorii, a naivității sapiențiale cu iz popular bizantin, surprinse în literatura vremii (pe care autorii o enumeră abundent în genericul final, ca pe o bibliografie bifată diagonal, însă degeaba). Dar toate aceste rafinamente rămân inaccesibile autorilor, care cred că pot sintetiza, fie și în variantă caricaturală sau în realismul lui Nicolae Filimon, spiritul sfârșitului de ev fanariot într-o suită de dialoguri vulgare și întâmplări anecdotice, al căror numitor comun este mahalaua (care, apropo de mentalități, ține de altă epocă!). Într-o vreme când salutul de obște al românilor era binecuvântarea pascală, iar formulele verbale aveau iz de proverb (astea sunt fapte de antropologie rurală, nu elucubrații protocroniste), este strident de inadecvată înțesarea limbajului personajelor cu o densitate de înjurături și formule obscene scuipate la tot pasul, până și în loc de salut, ca într-un film american cu gangsteri sau un film de actualitate românesc, sau - era să zic, Doamne iartă-mă - ca la ușa cortului.

De unde atunci marele Urs de argint? Premiile țin, și ele, de vremuri și conjuncturi. Căci președintele juriului competiției principale de anul acesta de la Berlin a fost Darren Aronofsky, regizor de succes (Pi, Requiem for a dream, The Wrestler), câștigătorul unui Oscar pentru thrillerul mistery Lebăda neagră, dar ignorant în materie de Biblie și istoria mentalităților și mare iubitor de efecte speciale, ceea ce a putut dovedi cu prisosință în penibila sa superproducție Noah; iar ceilalți jurați, cineaști adunați de prin toate colțurile lumii, mai puțin Europa de Est, nu prea aveau nici ei praxis în problema Bizanțului, Fanarulului și civilizației creștin-răsăritene. Dar un film care demască robia țiganilor merită din principiu premiat, doar pentru noutatea și importanța temei propuse, indiferent de praxisul regizorului în privința temei și de strădaniile acestuia de a o înțelege, nu-i așa? 


______
Din părerile altora: http://radubaltasiu.blogspot.ro/2015/03/pasaje.html 

Update: La un an și jumătate după publicare, cronica mea continuă să circule. Am regăsit-o întâmplător pe pagina de feisbuk (a unui cititor care tocmai îmi ceruse prietenia), deja fără ghilimelele de citat și fără numele meu, asemeni proverbelor (?!) și folclorului, ceea ce ar trebui să mă facă să cred că așa gândește aproape o țară intreagă (?!!)... Mai puțin juriile...