Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 15 decembrie 2015

”Ni le ciel, ni la terre” - misterul ispășirii afgane

Apărut (prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 decembrie 2015


Un film tulburător prin capacitatea de prindere și cuprindere a misterului, cu accentele sale de transcendență, în plasa simplității este coproducția franco-belgiană Ni le ciel, ni la terre (Nici cerul, nici pământul), debutul în lung-metraj al artistului vizual și documentaristului Clément Cogitore. Impus de câțiva ani în lumea artei contemporane (fotografie, instalații video, performance-uri), Clément Cogitore se autodefinenește ca fiind ”la mijlocul drumului dintre cinema și arta vizuală”. Temele sale declarate sunt legate de înțelegerea actuală a ritualului, memoria colectivă, relația oamenilor cu imaginea pe care o au despre ei înșiși, reprezentarea sacrului și, într-o anumită măsură, ”sentimentul permeabilității lumilor”. Teme prin excelență metafizice, abstracte și aparent necinematografice, pornind de la care cu greu s-ar putea imagina un produs filmic valid.

Totuși, debutul său în lung-metraj, prezentat în Săptămâna Criticii la Cannes, a primit premiul Fundației Gan pentru cinema și premiul Festivalului internațional de film francofon de la Namur, drept pentru care a putut fi văzut și în România în cadrul retrospectivei din acest an ”Les Films de Cannes a Bucarest” (aflată la a 19-a ediție).
Atu-ul important pe care și l-a luat tânărul artist a fost colaborarea cu scenaristul Thomas Bidegain, nume important al cinematografiei franceze, deținător a două César-uri pentru filmele sale făcute împreună cu Jacques Audiard (cu care a semnat, printre altele, Un prophète și Dheepan, ultimul, laureat cu Palme d'Or la Cannes în 2015).
Într-o asemenea formulă și beneficiind de prestația unui actor important, belgianul Jérémie Renier, povestea din lung-metrajul de debut al lui Clément Cogitore a reușit să prindă concretețe și credibilitate. 

Filmul, realizat în 2015, este catalogat ca dramă fantastică și are titlul de distribuție internațională - mai puțin sugestiv ca originalul - The Wakhan Front, ceea ce trimite la thriller-ul de război, gen poate mai vandabil, dar căruia filmul nu prea-i aparține. În orice caz, cei care îl vor privi din acest unghi vor fi dezamăgiți de lipsa unei acțiuni susținute, a unor personaje și conflicte puternice etc. Acestea sunt, din păcate, și reproșurile multor tabloide internaționale ”cu blazon” (The Hollywood Reporter, Le Monde, Paris Match...), care, în căutare de expozeuri existențialiste explicite și simboluri arătate cu degetul, nu le găsesc și ratează filmul, cu toate că acesta este suficient alimentat, pentru ochiul obișnuit cu limbajul simbolic, cu cheile adecvate de lectură. 

Doar două dintre publicațiile pe care am reușit să le panoramez (Télérama și La Croix) sesizează că filmul vorbește, de fapt, despre credință în sensul larg al cuvântului. 

Pelicula se folosește de pretextul războiului din Afganistan, surprins într-un moment de pasivitate a confruntărilor armate, deci de uzură nervoasă a soldaților din trupele de supraveghere internațională (din perspectiva cărora este descrisă acțiunea), pentru a vorbi despre angoasele omului european - dezrădăcinarea de tradiții, pierderea credinței și - consecvent - a reperelor existențiale. Toate aceste caverne ies la iveală de la sine (fără vreun discurs analitic sau expozeu psihologist - în asta constă meritul principal al regiei și scenariului) în momentul confruntării soldaților NATO dintr-o unitate militară, formată majoritar din francezi, de la frontiera afgano-pakistaneză, cu localnicii, dar mai ales cu misterul scris cu majusculă, concretizat în dispariția inexplicabilă a unor soldați. 

De fapt, primul care dispare este un câine. În somn. Apoi, pe rând, câte un soldat. Se pare că tot în timp ce adorme. Sub ochii năuciți ai camarazilor. Primii bănuiți sunt localnicii, niște păstori aparent pașnici și taciturni, veniți din satul din preajmă. Dar de neînțeles de către europeni, deci dubioși. Sunt surprinși executând ritualuri ciudate, ca sacrificarea unei oi, după priponirea ei peste noapte pe o colină din raza vizuală a fortului, spre iritarea lunetiștilor, puși astfel în stare de alertă pe toată noaptea. Se ocupă țăranii musulmani cu magia? Instrumentează ei strategii oculte de răpire a inamicului? Razele infraroșii ale lunetiștilor ostenesc, aparent imbatabile, dar inutile, ore în șir, fără a surprinde nimic. Ele devin leitmotiv și simbol al vederii fără de vedere, al oarbei tehnologii. Alte fapte de pace sau război - ca dispariția fizică subită a oamenilor și animalelor, sau somnul cel mai banal, consumat pe un teritoriu necunoscut, deci ”neexorcizat” (vedem în film ce greu este să-l faci pe occidental să pronunțe acest cuvânt!) - sunt aduse pe neobservate la rang de simbol și puse în legătură paradoxală cu nevoia noastră de pocăință. Cum? Simplu și fără nici un artificiu moralist. Aflăm în momentul culminant că oile sunt sacrificate de țărani într-un loc privilegiat al lui Allah (un fel de vortex periculos), pentru ispășirea păcatelor: este chiar teritoriul din raza de observație cea mai apropiată a fortului militar! Un copil afgan va mărturisi, după ce va fi șantajat cu uciderea tatălui său, această taină locală. În acest loc - mărturisește copilul - Allah îi ia la sine pe cei ce se întâmplă să adoarmă. Doar oile nu adorm, căci, de frică, ele dorm în picioare. Comandantul unității, militar de onoare, om metodic și ateu convins (interpreatarea lui Jérémie Renier îi conferă un amestec unic de lumină, demnitate și crispare), nu poate să creadă în ruptul capului asemenea ”basme”; măcinat de nevroze și de responsabilitatea pentru viața camarazilor săi, pentru care va trebui să dea socoteală, el se apucă de cercetări minuțioase ale terenului din jur, în care bănuiește culoare subterane strategice, se hotărăște chiar să se culce în zona fatidică, dar încercările sale sunt zadarnice. Oamenii continuă să dispară, iar tentativa sinucigașă de a adormi în raza morții este curmată de un incident violent, care îl obligă să părăsească zona. Ca un făcut, lucrurile îi scapă din mâini. Nevroza îi contaminează pe toți, oamenii se gândesc la dezertare.

Suntem într-un ”triunghi al Bermudelor” unde, pe fundalul lipsei de acțiune fizică deprimante, dominate de prezența apăsătoare a vidului (pe care o descriu și pelicule ca Deșertul tătarilor), misterul, materializat în paranormalul periculos, irumpe cu deosebită putere. Fără nici un exotism gratuit, dar și fără nici o dispoziție de negociere. O pereche de ochi, tatuați mucalit pe omoplații unui soldat (amintind de un cadru dintr-un film biografic despre Paradjanov), se încordează ironic și inutil, șarjând și aruncând în desuetudine ideea celui de-al șaselea simț (absentă la soldați, prezentă, oare, la indigeni?). Un soldat cu nervii zdruncinați cere asistența unui preot. Sosit la cerere, preotul militar - un negru taciturn cu alură atletică - nu le va îndruga sloganuri dulcegi, cum că ”Dumnezeu este iubire”, ci îi va pregăti pentru o confruntare demnă cu moartea. Apoi va fi alungat. 
 
Pînă la urmă, comandantul descoperă o ascunzătoare subterană în vecinătatea fortului și, în pofida reticenței speriate a subalternilor, se avântă cu disperare să o cerceteze. Dar aceasta este pustie și nu duce nicăieri. Tensiunea nervoasă tinde să explodeze, fără ca vreun gest să se producă. Totul se resimte psihologic mai degrabă ca o implozie în propriul neant. De mult (cred că de la Dueliștii lui Ridley Scott) nu am mai văzut în cinema o asemenea tensiune psihologică redată cu o asemenea economie de mijloace. 
 
Acum comandantul își amintește de un moment dramatic relatat la începutul filmului, despre pulverizarea trupurilor unor soldați în urma unei explozii. Din imposibilității de recuperare integrală a trupurilor, familiilor le-au fost trimise sicrie cu saci umpluți parțial cu pământ. Cu riscul retrogradării, comandantul recurge la această soluție disperată pentru a da seama în fața superiorilor de cei patru oameni ai săi dispăruți. Nu va fi în stare să mărturisească absurdul, pe care rațiunea sa îl refuză. Fără nici un comentariu, el cumpără de la sătenii afgani patru oi, pe care le junghie și le pune în sacii sigilați, care ar fi trebuit să conțină trupurile celor patru soldați. Sfidând rațiunea, absurdul este camuflat în ritual, pentru a obține măcar un surogat de ispășire. 
 
Filmul este mai apropiat, ca juxtapunere de universuri și de stări (europeană/exotică, cunoscut/necunoscut, natură pașnică/natură periculoasă, acțiune/așteptare, contemplație/frică) și ca tehnici de discurs existențial nonverbal și de devoalare a misterului, de Călăuza lui Tarkovski, decât de ecranizarea după romanul lui Buzatti. Doar marea simplitate narativă îl apropie de cel de-al doilea, cu care a și fost mai mult comparat în presa occidentală. 
 
Câțiva oameni au dispărut și se pare că ”nici cerul, nici pământul” nu i-au înghițit, ci o altă, misterioasă dimensiune. Rămâne întrebarea obsesivă ”unde?”, care îi macină până la sfârșit pe eroii filmului. Misterul, însă, va rămâne.

Niciun comentariu: