Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 27 mai 2017

„Tanna” – „Romeo și Julieta” printre aborigeni

Apărut în Ziarul Lumina de luni 22 mai 2017



De multă vreme nu am văzut un film mai luminos, mai ingenuu și mai curat ca „Tanna”  (r. Martin Butler și Bentley Dean, Australia, 2015), o tragică poveste de dragoste desfășurată pe fundalul rivalității a două triburi dintr-un arhipelag australian. Drama, construită pe eternul calapod „Romeo și Julieta”, se petrece pe o insulă din Pacificul de Sud și e interpretată în întregime -  cu o naturalețe și prospețime surprinzătoare - de locuitorii acesteia, unii dintre cei mai izolați oameni de pe pământ, care nu au văzut în viața lor televizor și cameră de filmat.  

Pelicula a fost nominalizată la Oscar pentru film străin, a primit Premiul Publicului și Premiul pentru Imagine la Veneția și alte câteva distincții importante, putând fi văzută la București în aprilie 2017 cadrul Audience Award Film Festival, manifestare aflată la cea de-a doua ediție, inițiată de Voodoo Films și de Asociația Cinemascop. 
Cuceritor prin sinceritatea jocului, prin poezia spectaculoasă a imaginii și prin ritmul modern și inteligent, filmul a stârnit entuziasmul unanim al jurnaliștilor de pretutindeni. Oameni sceptici de obicei, aceștia s-au revărsat în superlative, calificativul „extraordinar” fiind nelipsit din cronicile celor mai prestigioase și exigente publicații.
Este adevărat că, pentru aceste performanțe, coregizorul  și coscenaristul filmului, Bentley Dean (care e și directorul de imagine), a locuit șapte luni, împreună cu familia sa, pe insula Tanna, pentru a se obișnui cu obiceiurile și mentalitatea localnicilor, care, cum înșiși au recunoscut – interpretează scene reale din viața lor.
           
Regizorii filmului, Martin Butler și Bentley Dean, aflați la a treia colaborare (după documentarele Contact and First Footprints), semnează și scenariul, scris împreună cu John Collee.
            
Vulcanul - mamă
Dacă cineva mai nutrește bănuiala că „Romeo și Julieta” ar exprima doar mentalitatea „omului civilizat” despre dragoste și că oamenii primitivi trăiesc altminteri sentimentul iubirii, se înșală amarnic: modelul shakespearian rămîne universal. Tema iubirii imposibile (interzise de codurile sociale) și a jertfei supreme, ca singură cale pentru realizarea ei, temă practic dispărută din cinema-ul "țărilor civilizate", iată că o redescoperim, la cote de puritate și noblețe neașteptate, în lumile pe care le considerăm primitive!
           
Filmul a fost turnat în întregime într-un sat de pe insula vulcanică Tanna și este vorbit în limbile localnicilor. Ideea realizării acestuia s-a născut cu ocazia unei vizite de documentare din 2003 a lui David Dean  în acest arhipelag, pentru un reportaj despre insula Tanna, pentru un canal de televiziune australian. Dar  locurile și oamenii de aici l-au sedus și cineastul și-a dorit să realizeze un proiect mai amplu, operând o sinteză din miturile și realitățile băștinașilor. Acest mod de lucru, aflat la limita dintre documentar și ficțiune, ne trimite la Nanook (1922) și la Moana (1926) ale lui Robert Flaherty, genialul documentarist îndrăgostit de lumea primitivă, pe urmele căruia prea puțini mai calcă. Acesta petrecea luni de zile în mediul exotic despre care voia să facă un film, se lăsa adoptat de familiile localnicilor, cărora le cunoștea obiceiurile și mentalitățile, și de la care obținea astfel o sinceritate și naturalețe în fața camerei, altminteri extrem de greu de obținut.
            
Spațiul recomcilierii intertribale
Cheia farmecului și a veridicității acestui film constă în echilibrata dozare dintre elementele de realitate universală - dragoste și război (conflictul intertribal) - , cu elementele de frescă socială - scene de muncă și joc, siestă colectivă, sfatul bărbaților, șezătorile femeilor, investirea ritualică întru căsătorie, dansurile taumaturgice sau pacificatoare, relațiile de putere, de troc și de influență - , cu scenele de contemplație și discrete aluzii mitice și, în fine, cu o și mai discretă coda istorico-spirituală. Toate acestea poartă amprenta realismului psihologic, etnic și social, decurg una dintr-alta și au acea subtilă logică internă, pe care doar cunoașterea empatică și nemijlocită o poate asigura.

marți, 16 mai 2017

Închisorile comuniste: o provocare pentru filmul românesc




         
   Singurii cineaşti care s-au aplecat cu seriozitate (fireşte, după 1989) asupra sistemului concentraţionar comunist – temă generoasă, dar extrem de puţin exploatată, în ciuda unei vaste literaturi - sunt doi autori, din multe puncte de vedere, complementari: Nicolae Mărgineanu şi Lucian Pintilie.
            Peliculele lor După-amiaza unui torţionar (scenariul: L. Pintilie, 2002), respectiv Binecuvântată fii, închisoare! (scenariul: N. Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican, 2002) și Poarta albă (scenariul: N. Mărgineanu, 2014), sunt repere importante ale filmului românesc și singurele ficțiuni de lung-metraj care se tratează pe larg tema închisorilor comuniste.
            Chiar dacă Binecuvântată fii, închisoare! a avut o primire mult mai entuziastă decât Poarta albă, ambele pelicule au aceeași anvergură și valoare artistică. Diferența lor de popularitate ține de fenomenologia ideologică a mediilor noastre de presă și cinema, iar nu de valoarea intrinsec cinematografică, chiar mai rafinată în Poarta albă.
            Dar ceea ce ne interesează aici este complementaritatea viziunii celor doi cineaști, pe care peliculele apărute în 2002 o evidențiază foarte bine.
            Ambii sunt preocupaţi de “fenomenul românesc”. Ambii chestionează istoria relativ recentă, pentru a căuta răspuns la probleme de conştiinţă ale neamului românesc. Ambii sunt, în felul lor, niște revoltați față de nedreptatea politică și socială. Dar perspectivele lor se deosebesc în privința poziţionării în raport cu subiectul, al atașamentului autorului față de cazuistica evocată.
Nicolae Mărgineanu privește trecutul de pe poziţia realismului clasic: el alege “modele de învăţătură”, momente eroice şi personalităţi exemplare din cronica românească (Luchian, Creangă, Eminescu…), spre a înţelege epoci şi mentalităţi, ca omagiu adus înaintașilor. Prezentul se descoperă ca o continuare a moştenirii trecutului – fundament etic esenţial pentru contemporaneitate. Incursiunea în istorie pentru înnobilarea spirituală a prezentului – iată o perspectivă clasică în esenţă, dar dificilă şi singulară în cinematograful românesc actual.
La antipodul clasicităţii, pentru a repune în discuţie orice fundament, se situează Lucian Pintilie. Spirit prin excelenţă polemic, deconstructiv, el emite, de undeva de deasupra istoriei, sentinţe necruţătoare asupra unei lumi monstruoase, un theatrum mundi la care nu se simte părtaş. Alege situaţii istorice dureroase și incomode (O vară de neuitat, Prea târziu…), pe care le “demontează”, pentru a demonstra o teză formulată fără drept de apel. Poetica impecabilă, cu deconcertante accente suprarealiste, dă prioritate subiectivităţii în faţa realităţii istorice.
Adaptarea lui Pintilie după nuvela Capul de zimbru de Vasile Voiculescu, survenită la un deceniu de la abordarea de către N. Mărgineanu a aceluiaşi text (în 1996), confirmă interesele comune ale celor doi, dar şi complementaritatea viziunii lor.

După-amiaza unui torţionar și Binecuvântată fii, închisoare! sunt ambele inspirate de câte o operă literară: romanul Drumul Damascului (de fapt, un lung interviu cu un fost torționar, realizat de Doina Jela), respectiv volumul omonim al româncei Nicole-Valery Grossu. Textele inspiratoare sunt ele însele nu doar diferite ca gen, ci şi poziţionate opus faţă de realitatea închisorii: cartea Doinei Jela se concentează pe torţionarul aproape anonim, caricatural şi grotesc, care nu își regretă faptele. Pe când autobiografia Nicoletei Grossu urmăreşte o militantă a Partidului Ţărănesc, condamnată de regimul comunist pentru convingerile sale. Primul text este un monoton interogatoriu acuzator, cu răspunsuri frizând absurdul. Cel de-al doilea, o confesiune despre dârzenie, suferinţă şi depăşirea acesteia prin credinţă.
Fiecare cineast adoptă cheia potrivită temei, ideaticii şi temperamentului său: primul descinde în Infern, în registrul teatrului cruzimii şi absurdului; al doilea, pornind din acelaşi Infern, urcă, prin taina martiriului, spre Paradis. Primul forţează spectatorul, creând un univers a absurdului şi violenţei; al doilea, aparent neutru și discret, deschide calea metanoiei creştine. Primul fascinează prin deriziune sarcastică, al doilea valorifică realitatea transfiguratoare a experienţei istorice. Primul “cotrobăie” în mintea spectatorului (“electrocutându-și publicul”, cum îi plăcea să declare), al doilea invită la reconciliere și la iertare.

"Vara s-a sfârșit": când copiii vorbesc adulților




            Filmul lui Radu Potcoavă, Vara s-a sfârșit are toate șansele să-l propulseze pe tânărul cineast dincolo de perimetrul fanilor generației sale. Preocupat de lumea copilăriei, care revine aproape constant, Radu Potcoavă are exercițiul lucrului cu actorii-copii, pe care îi coordonează cu naturalețe și empatie. Scurt-metrajele sale Aceeași gară pentru doi, Tatăl meu e cel mai tare și Mesagerul, în care protagoniștii sunt copii sau puberi, precum și cele două lung-metraje – thrillerul Happy End și comedia Cuscrii – i-au conferit experiența necesară realizării unui film care să îmbine tema copilăriei cu analiza psihologică și suspansul, cum nu prea vezi într-un film românesc.
            Filmul debutează ca un crochiu de atmosferă, în care la început nu prea se întâmplă nimic – în tonul canonului (deja învechit al) Noului (dar deja învechitului) nostru Val: acest „nimic” nostalgic constă în reconstituirea modului de viață al copiilor dintr-un oraș dunărean ca Cernavodă în anii ‘90. Un casetofon, muzică B.U.G. Mafia ascultată la walk-man și așteptarea înfrigurată a eclipsei de soare din august 1999, singurul eveniment care preocupă mica urbe. Când tocmai crezi că filmul și-a epuizat substanța, și riturile vacanței de vară ale celor doi copii protagoniști, bucureșteanul Alex și localnicul Mircea, devin tot mai redundante, un element polițist schimbă tonul. Alex, copil abandonat de părinți, crescut de o mătușă mai mult absentă și o bunică senilă, are ideea năstrușnică de a-și înscena o răpire cu ajutorul prietenului său mai mic, Mircea (care are vreo 10 ani). Motivul declarat este obținerea de bani prin șantaj de la propriul tată al lui Alex, care muncește în Italia, bani pe care cei doi puști vor să-i folosească pentru o ieșire la mare. De fapt, pe Alex nu prea îl interesează nici marea, nici banii – căci e finanțat de mătușa bucureșteană care ar trebui să aibă grijă de el; motivul ascuns, pe care Alex nici nu îndrăznește să îl rostească, este nevoia sa disperată de a-și vedea tatăl. E grăitoare în acest sens depresia în care cade băiatul, care până atunci își etalase talentele de „șmecheraș de București” în fața lui Mircea, la aflarea veștii că tatăl său iar nu se întoarce acasă.
            Premisa polițistă funcționează ca o provocare. Inscenând răpirea lui Alex, cei doi intră într-o aventură cu potențial tragic. La propunerea nesăbuitului Alex, prudentul, dar credulul Mircea îl leagă pe acesta de un stâlp într-un beci izolat de la o moară părăsită, pentru a produce o fotografie de efect, anexă la scrisoarea de șantaj. Ieșind din beci pentru o clipă, Mircea își luxează grav piciorul și e luat pe sus de tatăl său, tocmai venit să-și caute fiul în zona cunoscută ca loc de joacă al celor doi. Introvertit și timorat de părinți, Mircea nu are curajul să le spună că în groapă a rămas prietenul său, de a cărui soartă se simte, totuși, responsabil și pe care nu poate să-l abandoneze...
            Din acest moment pelicula câștigă tot mai mult în gravitate și adevăr psihologic, eliberându-se de apanajul clișeistic al Noului Val în varianta cu sau pentru minori (vezi Comoara al lui Porumboiu sau Domestic al lui Sitaru, în care copiii au – greu verosimil! - placiditatea și superficialitatea adulților).
            Refuzând să vorbească și să participe la serbările de familie, Mircea se însingurează tot mai mult, copleșit de gravitatea faptei sale. Tentativele de a evada din casă a doua și a treia zi spre a-și recupera prietenul sunt ratate, din cauza gleznei luxate. Când în sfârșit se reface și ajunge la locul faptei, constată îngrozit că beciul e astupat cu pietriș... Mircea își caută prietenul dispărut în tot orașul, sfidând găștile de cartier, de care nu se mai teme, dar nu îl găsește. Infruntă singur, pe înserat, adâncimile periculoase ale Dunării, într-o claustrare autopunitivă. Și abia acum, când tensiunea a depășit apogeul, are curajul să mărturisească. Este, ori nu, prea târziu?...
            Într-un final tragi-comic sec, în buna tradiție a aceluiași Porumboiu, Mircea străbate orășelul pustiu, întunecat la amiază, în care toată lumea e hinotizată de urmărirea eclipsei, și intră hotărât în sediul Poliției; dar și acesta este pustiu, căci polițiștii sunt adunați cu toții afară și urmăresc „vigilenți”, cu ochelari ca de cal, întunericul zilei.
            Radu Potcoavă are curajul să-și încarce eroii minori cu o problematică morală de o greutate nemaiîntâlnită la copii în filmul românesc. Copiii filmelor sale ies din zona personajelor de umplutură, tipică filmelor cu copii, câștigând în sinceritate și adevăr. Iar interpretarea actorilor-copii – Nicholas Bohor (Mircea) și Dan Hurduc (Alex), aflați într-o complementaritate perfectă, lipsiți de îngroșări și patetisme - contribuie decisiv la aceasta. 
            Radu Potcoavă realizează joncțiunea dintre filmul de atmosferă al Noului Val și filmul polițist, dintre relaxare descriptivă și suspans. Un excelent studiu de caractere, tulburător, ca amintirile cele mai dramatice ale copilăriei, cum nu am mai văzut de mult în filmul românesc, cu un final genial.