Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 15 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (7)



Continuarea probei deșertului
„Submarinul salvării” ne face cu mâna a despărțire, urmându-și calea pe traseul său bine stabilit și imperturbabil, iar noi va trebui s-o urmăm pe a noastră. Destul de incertă, având în vedere mulțimea de necunoscute de la fața locului. Le facem și noi cu mâna românilor din Franța, care ne-au adoptat pentru două zile, iar acum se îndreaptă spre aeroport în autocarul lor confortabil.
Amenințările Carantaniei... Le bănuiești, știi că trebuie să treci prin ele, ca printr-un revers al medaliei, iar asta te apasă mai tare.

Cum intră Trump în viața pelerinilor
Incertitudinilor din teren li se adaugă una suplimentară: așteptata vizită a lui Donald Trump la Ierusalim, ocazie cu care proaspătul cuplu prezidențial a anunțat că vrea să se închine la biserica Sfântului Mormânt. Foarte frumos! Dar pentru turiști, vizita americană înseamnă două zile de asediu al Vechii Cetăți de către poliția israeliană. Tot orașul e sub tensiune. Animata fortfotă a comercianților stradali, localnicilor, a pelerinilor și turiștilor din Cetate vor fi paralizate timp de două zile. Timp de două zile, freneticul mușuroi uman din piațetele și catacombele Vechii Cetăți, golit de trecători și comercianți, va arăta ca un muzeu de arheologie în afara programului de vizitare. Accesul la metocul în care locuim va fi blocat de dimineața devreme până spre seară, la ore neprecizate. Avem două șanse: ori să părăsim orașul foarte devreme și să ne întoarcem târziu, dar nu după închiderea porților bisericii Sfântului Mormânt, ori să rămânem blocați în casa de oaspeți până seara. Optăm fără ezitare pentru prima variantă.

Ferește-te de omul spân!”
Alegem un obiectiv ușor accesibil: orășelul Betania sau El-Azaria, cu casa și mormântul lui Lazăr cel înviat a patra zi. Se ajunge cu un autocar de la Poarta Damascului. La autogară aflăm însă că, din cauza vizitei lui Trump, autocarele nu circulă. Nu ne lăsăm și, cum mai vrea cineva să ajungă la aceeași destinație - o profesoară rusoaică la o școală ortodoxă din El-Azaria - tocmim un taximetrist arab să ne ducă acolo. Taximetriștii știu că e ziua lor norocoasă și nu cedează din preț, ba chiar cer banii în avans; nu avem altă șansă decât să acceptăm. Profesoara, stabilită de câțiva ani în Israel, îi menționează șoferului numele școlii de destinație: „Sfânta Maria Magdalena” din El-Azaria. „Sfânta Maria Magdalena?”, întreabă taximetristul, apăsând cuvintele. „Da!” „El-Azaria!”, repetăm noi. Batem palma pentru 30 de dolari. Șoferul coboară spre Poarta Jaffa, urcă puțin pe Eleon, ia curba și, după cinci minute de drum, oprește în fața Mănăstirii Sfânta Maria Magdalena, pe care o vizitaserăm cu trei zile în urmă, făcându-ne semn să coborâm. Degeaba țipă la el patru persoane, explicându-i în trei limbi diferite că nu aceasta e destinația. Degeaba cele patru persoane refuză să coboare. Taximetristul nu mai mișcă o roată, nu mai înțelege engleză și începe să ne împingă afară din mașină: „Ați spus „Sfânta Maria Magdalena”!” Afară, alt taximetrist arab, cu statură atletică, își așteaptă liniștit clienții. Ințelegem că nu avem la cine să apelăm. Și că nu vom primi nici un dolar înapoi, oricât am vocifera. 30 de dolari pentru cinci minute de drum pe șosea asfaltată, între două porți ale Vechii Cetăți! Veșnic mirabilul, abundent poliglotul Ierusalim... Câte clanuri de hoți de „1001 de nopți” te locuiesc până azi! Ce vecin ești uneori cu Bagdadul și mai ales cu Babilonul!

Puntea lui Lazăr
 
Coborâm dinspre Ierusalim spre Ierihon, după ce mai întâi ne închinăm la mormântul lui Lazăr, unde ajungem abia în a doua zi a vizitei lui Trump, înarmați cu circumspecție și cu multă răbdare.
O grotă adâncă și răcoroasă, inclusă în complexul mănăstirii franciscane a Sfântului Lazăr, construită, la rândul său, deasupra unei biserici bizantine. Plătim câțiva șekeli unui arab și coborâm pe scara îngustă în cripta mormântului, unde lumea îngenunchiază pentru câteva clipe în rugăciune. Maiestuoasa biserică de piatră a lui Lazăr din Larnaca, portul sud-estic al Ciprului, unde Lazăr a fost episcop, am vizitat-o cu nici o săptămână în urmă. Punte între Țara Sfântă și lumea elenă, Sfântul înviat din morți s-a făcut punte și pentru sosirea noastră din Cipru în Țara Sfântă. Fascinantă e rețeaua geografiilor spiritului! 
 
Un grup mare de turiști zgomotoși se avântă în criptă fără să plătească, în timp ce paznicul arab ridică neputincios din mâini: „Nu am timp să-i taxez pe toți, când sunt mulți”. E ciudat sentimentul să plătești vamă la păgâni pentru închinarea la locurile sfinte creștine. Dar așa a fost în Palestina de sute de ani, și în alte teritorii creștine ocupate de musulmani. Sentimentul stării de asediu este aici continuu, chiar dacă cel mai adesea e camuflat sau latent. Venirea evreilor este cea care a schimbat raportul de forțe. 
 
În orășel, chioșcuri cu marfă proastă, case neaspectuoase din planșee de beton, gunoaie pe străzi, rar vezi câte un om. Se pare că asta e atmosfera specifică a provinciilor palestiniene din Cisiordania.
Mănăstirea ortodoxă grecească „Învierea lui Lazăr” de la ieșirea din Betania, așezată pe o șosea pustie și prăfoasă, cu ziduri înalte și porțile încuiate, trădează aceeași stare de asediu a creștinilor de aici. Este construită pe locul casei celor trei fraţi, Marta, Maria şi Lazăr, unde obișnuia să vină Hristos. Ne întâmpină două măicuțe arabe care, după ce batem îndelung, ne lasă să intrăm în mica lor oază de verdeață și umbră. Suntem singurii vizitatori. Lăcașul pare pustiu; se vede că trăiesc în sărăcie și mare izolare. Nu prea vorbesc engleza, așa că nu aflăm multe despre viața lor, dar ne închinăm la o icoană rară a sfinților frați Lazăr, Marta și Maria, odorul principal al mănăstirii. Aici a trăit timp de trei ani și a fost tunsă în monahism maica Gavrilia, supranumită „asceta dragostei”. Intr-adevăr, viețuirea aici presupune o tărie duhovnicească precum a maicii Gavrilia!

(Va urma)

joi, 12 octombrie 2017

Dialog despre frumusețe la TVR1

Duminică 15 octombrie, de la 8,30 dimineața, vă invit la un Dialog despre frumusețea îmbisericită și cea laică și șansele de reînfrumusețare a lumii
Convorbirea dintre mine și Răzvan Bucuroiu se desfășoară în cadrul "Dialogurilor dimineții" la emisiunea "Universul credinței" și durează 30 de minute. Realizator: Răzvan Bucuroiu.

După transmitere, emisiunea va putea fi vizionată pe internet, pe situl TVR1.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (6)

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 octombrie 2017


Nicolae: un sfânt pentru Cisiordania 

Același „galben submarin al salvării” pelerinilor rătăcitori ne duce la biserica Sfântului Nicolae din străvechiul orășel Beit Jala, tot din Palestina. Ca și Nablusul, Beit Jala este o oază de creștinism într-un ocean musulman. Pe cât de anodine sunt casele și pe cât de pustie pare așezarea, pe atât de impresionantă îi este istoria. La fel de veche și de zbuciumată ca a Nablusului, dar mult diferită.
Hozeva - ansamblu
Descendenți ai creștinilor de limbă aramaică de acum două mii de ani, localnicii păstrează vie în memorie trecerea pe aici a îndrăgitului arhiepiscop al Mirelor Lichiei, care, înainte de a participa la Sinodul I de la Niceea, se spune că a locuit aici timp de 3 sau 4 ani într-o peșteră, peste care a fost apoi ridicată biserica de azi. Numărul minunilor făptuite de Sfântul Nicolae aici este nesfârșit și, grație credinței ardente a localnicilor, se înmulțește cu fiecare generație. Aceștia par să aibă o relație directă cu el, considerându-l cu adevărat părintele și ocrotitorul lor cel mai drag. Nu o dată a fost văzut Făcătorul de Minuni înălțat în aer deasupra bisericii, prinzând în mâini bombele care cădeau asupra orașului, ca pe niște ghiulele, în timpul conflictelor de după declarația de independență a Israelului și în alte războaie, care n-au fost rare pe aici. 
 
O parte din aceste minuni sunt consemnate în literatura și în icoanele locului. Nouă ni le povestește, cu amănunte, haz și convingere, psaltul Nidal, un bărbat destoinic, fiul preotului acestei biserici (numit, desigur, Nicolae) și martor la multe minuni ale Sfântului. 
 
Odată, orașul a fost asaltat de tâlhari – povestește Nidal. Femeile (ai căror bărbați erau plecați la război) s-au rugat Sfântului pentru ocrotire. La următorul atac, măslinii din jur și-au coborât singuri crengile ca pe niște brațe, cu care au ridicat bolovani și i-au aruncat în tâlhari. Minunea s-a întâmplat vara. Toamna, hoții au revenit, dar și atunci au căzut pietre din cer peste ei, și de atunci nu au mai călcat pe aici. 
Psaltul Nidal și diac. Bogdan
 
Tot de măslini și de hoți e legată o altă minune, la fel de insolită. Un om evlavios, văzându-și măslinii prădați de tâlhari, s-a rugat Sfântului Nicolae. Atunci tâlharii, cocoțați pe acoperișul casei spre a culege măslinii, s-au văzut deodată în mijlocul mării (cu toate că Beit Jala e într-o zonă aridă, departe de mare) și au vrut să fugă, dar nu puteau să-și clintească picioarele. Doar cu rugăciunile Sfântului au plecat rușinați și nu s-au mai întors. 
 
Sfântul Nicolae le este de mare ajutor localnicilor din Beit Jala și în viața de zi cu zi, îi apără de boli și de moarte năprasnică, îi ajută să descuie porți încuiate când nu are cine s-o facă, le dă de veste chiar și musulmanilor despre copiii plecați la război, li se arată în vis sau chiar în carne și oase. O româncă, ghid la Ierusalim, i-a pictat o icoană pentru această biserică, în urma unui vis minunat în care Sfântul a rugat-o aceasta – își derulează Nidal povestea aproape fără sfârșit a minunilor patronului lor. 
 
Toți creștinii din lume îl iubesc pe Sfântul Nicolae; totuși, nicăieri acesta nu pare mai prezent și mai spontan ca aici! Sunt peste o mie de Nicolae în Beit Jala. În fiecare familie cel puțin un om îi poartă numele.

O primă probă a deșertului

După starea de bucurie luminoasă, aproape ca de Crăciun, din fabulosul Beit Jala, o primă probă a deșertului: Hozeva. 
 
Aproape toți românii ajunși în Țara Sfântă trec pe aici. Nici nu s-ar putea altfel! Mai ales după canonizarea Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț în 1992, marele nevoitor român din aceste locuri, fluxul de pelerini valahi spre mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul este continuu. Dar și înainte, aceste locuri atrăgeau evlavia și râvna românilor, precum pe cea a vrednicului de pomenire părinte Ilarion Argatu, care s-a îngrijit de refacerea Așezământului românesc de la Ierihon, aflat nu departe.
Tradiția ascetică a locurilor este foarte veche: pustiul Iudeii a fost populat de nevoitori creștini încă din secolul al IV-lea, o dată cu nașterea monahismului, ajungând în scurtă vreme (sec. V-VI) una din vetrele de mare avânt monahal, cu peste 70 de schituri și mănăstiri. Chiar dacă zidurile celor mai multe dintre ele au fost măcinate de tăvălugul istoriei, rugăciunile asceților de aici mențin până azi starea de adâncă evlavie și densitate spirituală a locului, care este un magnet pentru pelerinii de pretutindeni. 
 
Cea mai reprezentativă atracție duhovnicească a mănăstirii este patronul ei, Gheorghe Hozevitul, unul din primii ei stareți și cel mai cunoscut dintre nevoitori, ale cărui moaște se află aici. Dar istoria ascetismului hozevit este mult mai veche. Aici se spune că s-a nevoit Sfântul Ilie timp de trei ani și jumătate, prigonit fiind de regele Ahab. Fragilul pârâu Cherit, în valea căruia Biblia menționează că s-a adăpostit Tesviteanul, este cel care a format cheile carstice spectaculoase și bogate în peșteri, pe care s-a zidit actuala mănăstire. Peștera Sfântului Ilie a fost inclusă în complexul monahal. În aceeași peșteră se spune că a postit timp de 40 de zile și dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, până când îngerul i-a vestit nașterea sfintei copile, izbăvitoarea neamului omenesc. Mari rugăciuni pentru mântuirea omenirii au fost înălțate aici! 
Hozeva taxi-donkey
 
Mănăstirea e construită ca o fortăreață, suspendată trainic și elegant la mijlocul unei prăpastii amețitoare. Un zid înalt cu creneluri, proptit într-o coastă, care trece aproape neobservat, o apără de atacatori neprevăzuți. Cu toate că e greu accesibil, lăcașul se bucură de toate cele necesare traiului, iar fluxul de pelerini este continuu. Monahii au amenajat și un spațiu muzeal deschis, cu obiecte gospodărești din uzul monastic de odinioară - coșuri, ulcele, râșnițe vechi – spre deliciul avidelor aparate de fotografiat. 
 
Beduinii, sosiți ca la comandă, îmbie pelerinii speriați de urcușul abrupt în aerul copt al amiezii să urce, contra câțiva dolari, pe măgăruși (porecliți „taxi-donkey”). Cei mai mulți preferă, totuși, să-și asume greul urcușului, ca o minimă jertfă adusă unui lăcaș care numai prin aspră nevoință și sudoare a fost durat. După urcușul scurt în soarele aprig, limonada de casă și zaharicalele specifice ospitalității grecești, oferite din abundență, sunt primite ca mana cerească, astfel că duritatea și amenințările locului nu prea le bănuim. 
 
Sfinții ne poartă pe aripile lor, ne hrănesc cu roadele muncii lor, astfel că noi, pelerini de autocar cu aer condiționat, ghid impecabil și trasee la cheie, nici nu le prea simțim ostenelile.
 
Dar asprimea și amenințările Hozevei nu sunt nimic pe lângă cele ale Carantaniei.

(Va urma)



marți, 26 septembrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (5)



Mănăstirea Sfintei Maria Magdalena de pe Eleon ți-a đăruit exact ce aveai nevoie acum: o călăuză adevărată. Este Bogdan, pelegrin de multă vreme prin Occident; l-ai cunoscut cu mulți ani în urmă într-un pelerinaj în Serbia, când ați discutat lucruri interesante despre problemele Ortodoxiei. Intre timp, Bogdan s-a stabilit în Franța și a ajuns diacon; este tobă de carte, agil, bine organizat și un ghid foarte apreciat. N-ați mai vorbit de un car de ani; cine și-ar fi închipuit că îl vei întâlni ca din întâmplare tocmai la Ierusalim și tocmai când ai mai multă nevoie de un ghid priceput?! 
 
Și iată cum pelerinii novici își găsesc o nouă călăuză (a câta, oare?...), care îi va conduce spre locuri greu de atins pe cont propriu, pentru cine nu știe legile și limbile Țării Sfinte.

Pelerinajul - fermoar sau amor

Este greu să cunoști voia lui Dumnezeu în pelerinajele organizate, când traseul curge după grafic, asemeni unui fermoar nou pe o haină bine croită: șansele de poticneală sunt minime, la fel ca și surprizele. Întâlnești ceea ce știi că urmează să întâlnești; singurele ispite vin, de obicei, de la mofturile tovarășilor de grup ori de la micile elipse tehnice sau organizatorice; cel mult o pană de motor sau un leșin să crească gradul de adrenalină. 
 
Cu totul altfel te primește Dumnezeu când te arunci pe cont propriu în apele adânci, când limpezi, când tulburi, ale unui traseu practic necunoscut. Când tu însuți alegi ca singurul colac de salvare să îți fie voia lui Dumnezeu, a prietenilor și a sfinților care-ți amprentează călătoria. Abia atunci ai șansa să cunoști nemijlocit dragostea lui Dumnezeu și bunăvoința iubiților Săi. Căci, oricât de mult te-ai pregăti în bibliotecile de acasă și oricât de bine acordat ți-ar fi GPS-ul, la fața locului tot te simți mic și cu lecțiile nefăcute. Dar în asta-i tot farmecul! Căci, de la un punct încolo, simți limpede că nu tu ești cel ce-ți croiești traseul, ci Dumnezeu îți conduce pașii pe o mare tablă de șah, a cărei perspectivă doar El o poate cuprinde. Aceasta e sursa de adrenalină, dar și de har sau eter spiritual a marilor călătorii spre meleaguri de mult râvnite. Meleaguri necunoscute, dar păzite de îngeri și sfinți, cu care de multă vreme ai intrat în dialogul așteptării, cunoașterii și dorinței! Ce mult se aseamănă toate astea cu experiențele dragostei!
„Cu brațele deschise cuprinde-mă!”

Cu „submarinul galben” spre biserica din Nablus

Prima destinație la care ne poartă confortabilul autocar al părintelui Bogdan (acest yellow submarine salvator pentru noi, cu aer condiționat, binecuvântări, grisine la discreție și voie bună) este biserica din Nablus, ridicată deasupra Fântânii lui Iacov și a Samarinencii, din Samaria palestiniană. Este prima noastră ieșire în afara Ierusalimului. Traversăm peisaje aride și neprietenoase, presărate cu mărăcini. Autocarul șerpuiește multă vreme pe lângă impunătorul zid de beton, interminabilul West Bank Wall, un fel de Zid Chinezesc al Orientului Apropiat, lung de vreo 700 de kilometri, ce separă Israelul de Palestina și de Iordania. A fost construit în anii 2000, în timpul celei de-a doua Intifade, pentru asanarea terorismului palestinian; dar palestinienii îl consideră un mod al Israelului de a înainta tacit în teritoriile lor. La graniță, tinerii militari înarmați, oarecum relaxați, dar agili, se mulțumesc să examineze autocarul doar din priviri, fără să pătrundă înăuntru. Cetățenii israelieni nu au voie să intre în teritoriu. Deși este pace, tensiunea mocnește în aer. Autocarul bine pus la punct și prezența părintelui-ghid îți conferă un grad de siguranță de care ai mare nevoie. 
 
După frontieră, peisajul e și mai dezolant: maldărele de gunoaie, aruncate lângă șosea, le întâlnești și în câmp deschis, și la marginea puținelor așezări omenești care îți ies în cale. Copiii se joacă dezinvolți printre cutii ruginite de conserve, pungi aruncate și mobilă putrezită, pe lângă adulții care-și fac siesta pe câte o piatră, fără ca gunoiul să-i deranjeze. Încerci să le suprinzi privirile șăgalnice, mândre și impenetrabile. Un alt firesc, pe care nu ești pregătit să-l cunoști, își instituie legea... Dar ești novice și ai dreptul să fii apărat: autocarul și ghidul sunt un bun scut într-un teritoriu în care prea multe săgeți par îndreptate spre tine... Ori poate doar ți se pare?... Europenismele astea! E cazul, sau nu să le lepădăm?

Apă, foc și martiriu

La Nablus, atmosfera se schimbă pe nesimțite: coborâm din autocar la biserica Fântânii lui Iacov, într-o oază de civilizație și ortodoxie. Primul semn e curățenia de pe străzi, armonia clădirilor de piatră albă, bine îngrijite, și aerul de bună rânduială, pentru prima dată întâlnite într-o așezare palestiniană. Din fântâna săpată acum aproape 3000 de ani de patriarhul Iacov, unde apoi Hristos a discutat cu femeia Samarineancă, se poate bea apă și azi. Noi, pelerinii, ne bucurăm de toate acestea ca de ceva firesc, dar cu cât sânge și suferință au fost ele păstrate?... 
 
Străzile sunt pustii. Totuși, zidul înalt și solid, ce înconjoară ca un scut compact teritoriul trainicei și armonioasei biserici de piatră, ne pune în gardă. Adulmecăm tensiunea latentă din această precară oază de creștinism într-o masă de musulmani. Totuși, nu musulmanii au primejduit de moarte lăcașul cu origini din secolul al IV-lea, când primii creștini oficiau aici botezuri! În 1979, după ocuparea Cisiordaniei de Israel, evreii au făcut presiuni pentru îndepărtarea ortodocșilor din străvechea biserică. Pentru că a refuzat să-și abandoneze locul de slujire, aici a fost martirizat cu sadism părintele cipriot Filumen de niște fanatici sioniști, rămași neidentificați până azi. „Mă omoară! Mă omoară! Dar nu te răzbuna, că mor pentru Hristos!” - sunt celebrele vorbe rostite în vedenie de sfântul mucenic către fratele său, călugăr la Athos, chiar în momentul înfricoșatului martiriu. Moaștele sale se află aici și sunt foarte căutate de credincioși. Fragilul părinte Iustin, egumenul de acum al mănăstirii, la fel de singur și curajos într-o masă de păgâni, ca și, odinioară, părintele Filumen, parcă îi poartă chipul și duhul. Credința iradiată de acest loc este foarte puternică. 
 
Un supliciu și mai înfricoșător a suferit acum aproape două mii de ani femeia Samarineancă (intrată în sinaxar ca Sfânta Fotini), împreună cu fiii și surorile ei, din furia dezlănțuită a împăratului Nero, pentru că propovăduiseră Evanghelia în Cartagina. Focul nebuniei, în luptă cu apa Vieții... Și apa Vieții, cununându-se, la rândul ei, cu focul credinței, întru biruința dumnezeiască asupra firii. Iată profunda punere în lucrare a apei Vieții, descoperite de Hristos! Cum altfel să se explice curajul neclintit de care au dat dovadă atât femeia Samarineancă cu toți ai ei, cât și Sfântul Mucenic Filumen, decât printr-o adăpare abundentă din apa Vieții, experiată plenar în vecinătatea fântânii lui Iacov, sub îndrumarea focului Logosului divin? 
 
Fotini – focul Duhului - și apa Vieții: iată-le conlucrând împreună, pentru a naște o credință de o nestăvilită durabilitate și anvergură mărturisitoare.

(Va urma)

 

luni, 11 septembrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (4)



Descinderea
Pendulând cu gândul între cerul și pământul Ghetsemaniului, între metafizici înalte și fizica brută, ajungi, toropit de urcuș și de căldura amiezii, la pâlcul de ienuperi al unei mănăstiri catolice nespectaculoase: Dominus Flevit, construită pe coasta muntoasă a Eleonului, unde Domnul a plâns soarta Ierusalimului. Istovit de soarele aprig, nu mai ai suflul să o deplângi și tu. Călugării își celebrează messa cu porțile închise, așa că cei vreo sută de turiști asiatici, care tocmai au invadat îngusta platformă montană, sunt obligați să admire biserica din exterior și să facă poze. Este, e drept, unul din cele mai bune puncte de belvedere asupra Vechii Cetăți, a Văii Chedronului și a vechiului cimitir evreiesc de la poalele muntelui. Autoclaustrarea catolicilor (nu e prima dată când o întâlnești la lăcașurile lor din Ierusalim) este de înțeles, având în vedere pericolele din zonă. Atenția obosită ți se prăbușește pe o pisică lungită pe un gard, în mijlocul peisajului abuzat publicitar, din fundalul căruia străluce celebra Moschee a lui Omar. Iată un cadru absent din ghidurile turistice! Frivolitatea ți se deșteaptă în ceas de amiază și, în ciuda akediei sau tocmai datorită ei, declanșezi camera telefonului, convins că vei îmbogăți cu o carte poștală inedită cultura vizuală a internetului. Pisica nu reacționează. 
 
Sacru, profan, real și virtual... Îți ștergi sudoarea și parcă regăsești inefabilul fir luminos de corespondențe ale sacrei geografii, care te însoțește din umbră tot timpul, chiar dacă nu-l vezi limpede și nu-l înțelegi imediat. Te afunzi cu inocență și încredere în trupul sacrei geografii, care te îmbrățișează, ca într-un labirint mozaicat, ca să te facă să descoperi fațete mereu noi, răsfirate în nebănuite coordonate, ale acestui poliedru geografic și mistic: Ierusalimul.

Cu Muntele Măslinilor ne începem drumurile de închinare și noi, după ce am ieșit din Cetatea Veche care ne este gazđă, și ne oprim mai întâi la Mormântul Maicii Domnului, cu ampla biserică rupestră, săpată și înălțată în jurul lui. În răcoarea densă, ce copleșește orice caniculă, adânca și spațioasa biserică, veșnic în clar-obscur, adăpostește una din cele mai iubite și darnice în minuni icoane ale Maicii Domnului: Ierusalimiteanca, pictată singură acum vreo 250 de ani la mănăstirea rusească Maria Magdalena de la poalele Eleonului. Icoana a salvat de mai multe ori sfântul locaș care o adăpostește. 
 
Dacă mormântul lui Hristos e învăluit tot timpul de murmur – murmurul slujbelor, al rugăciunilor, al forfotei mulțimii și al așteptării înfrigurate, iar liniștea la el este rară, doar noaptea, dar și atunci aerul parcă murmură, la mormântul Maicii Domnului domină liniștea și interiorizarea. Lumea e ceva mai puțină, mai adunată, iar duhul locului îndeamnă cu deosebire la lucrare lăuntrică. E o liniște vie. Multă lume vine să se roage aici și să se închine la piatra de mormânt a Maicii Domnului. O lespede mică și șlefuită de sărutari, la fel de caldă și la fel de șlefuită de sărutări ca și piatra de mormânt a Mântuitorului, ca și Piatra Ungerii. O piatră la fel de vie, înconjurată de ziduri la fel de vechi, pătate de sânge, lacrimi, speranțe și mari bucurii, cu o istorie la fel de zbuciumată. Și aici, ca și la Hristos, mormântul e gol. Calde, ca un trup omenesc, ambele lespezi strigă spre cer că Viața nu poate fi ținută sub obroc; că Învierea transcede orice mormânt.
Și viață ne dau mormintele goale, pline de Viață, la care ne închinăm!

Golgota – mormântul Maicii Domnului – Ghetsemani. Drumul de la tronul și altarul lui Dumnezeu la Grădina Sa (care este tot una cu Cuvântul în desfășurare), trece firesc prin mormântul Maicii lui Dumnezeu. Cum altfel? Căci întruparea o cere pe Maica Domnului, iar lucrarea Cuvântului reclamă moarte și jertfă. Parafrazând geografic traseul vieții terestre a Mântuitorului, mormântul Maicii Domnului mijlocește peste veac drumul de la Vechea Cetate a Ierusalimului la Muntele Măslinilor și la grădina Ghetsemani. Drumul de la Cetatea și altarul lui Dumnezeu la grădina lucrării Sale pe pământ trece prin mormântul gol al celei ce L-a născut.
Pe acest drum al Duhului în desfășurare purcedem și noi, pelerini ignari, purtați de mila lui Dumnezeu și de bunăvoința oamenilor. Ele ne conduc pașii la biserica Maria Magdalena din Ghetsemani – un mănunchi de cupole rusești aurii, răsărind dintr-un edificiu trainic și armonios de piatră albă, înecat între pini, chiparoși și poteci șerpuind vioi pe coasta abruptă, care te îndeamnă să o vizitezi. Oază de verdeață și liniște, întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea de împăratul Aleksandr al III-lea al Rusiei (care a și împădurit coasta dealului, până atunci complet aridă și nelocuită, cum atestă o fotografie de la mijlocul secolului al XIX-lea), biserica adăpostește sfintele moaște ale marii cneaghine Elisabeta Feodorovna (care din timpul vieții își exprimase dorința să fie înmormântată aici) și ale maicii Varvara, ambele, martirizate de bolșevici, și o parte din moaștele Mariei Magdalena. În 1934, în jurul bisericii s-a adunat o obște de călugărițe, care au constituit mănăstirea Ghetsemani, azi, o comunitate multinațională, pe care o vezi și o simți mereu în lucrare.

A patra călăuză
Ce important este ca, atunci când simți că „ghemul Ariadnei” s-a oprit în loc ori că i-ai pierdut firul, să se găsească cineva care să te repună pe cale! Acesta e rolul călăuzelor. 
 
La biserica Mariei Magdalena – prima la care poposim după închinarea la mormântul Maicii Domnului – avem surpriza să întâlnim un vechi prieten, popular preot și excelent ghid, rezident de multă vreme în Occident. Ne privim față în față și parcă ne știm, parcă nu ne știm... ne vorbim în toate limbile, mai puțin românește; până la urmă, își declamă prompt numele și prenumele, iar eu îi răspund așijderea, ca într-un tutorial de dezvoltarea vorbirii pentru pelerinii buimaci. Abia atunci ne dăm seama că ne știm de un amar de vreme, chiar dacă, după atâția ani, abia ne mai recunoaștem. Părintele Iulian tocmai a încheiat pelerinajul și pleacă mâine, altminteri ne-ar fi luat cu el în autocar – ghinion! Dar iată că se apropie de el un alt părinte român, cu care – surpriză și bucurie! - de asemeni ne cunoaștem de un car de ani. Cei doi au strâns în jurul lor grupuri de români din Apus, cu care au venit la Locurile Sfinte. Al doilea mai are două zile de traseu și un autocar cu câteva locuri goale. De ca și cum fuseseră păstrate special pentru noi, exact când „firul Ariadnei” părea să ni se încâlcească!

(Va urma)

 

duminică, 27 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (3)



Semnul îngerului
Geamia de la Piatra Înălțării (Eleon)
ai înger într-o țară străină când, flămând și obosit fiind, oameni străini te invită la masa lor;
ai înger într-o țară străină când, în fața unui automat de bilete exotic cu indicații în limbi necunoscute, găsești mereu câte un localnic care te ajută să-ți cumperi biletul de călătorie; și care, la nevoie, îți și completează cu mărunțiș din buzunarul lui suma care-ți lipsește; cine ți-a zis că localnicii sunt zgârciți?!...
ai înger într-o țară străină când, descurajat de încâlceala traseelor spre locuri îndepărtate, întâlnești un vechi prieten, ajuns conducător de grup, care te ia în autocarul său, spre a te purta timp de câteva zile pe cele mai importante trasee;
ai un arhanghel într-o țară străină când în autocarul în care ai fost primit se vorbește românește, iar ghidul, tobă de carte și experiență, povestește taine ale locurilor, pe care nu le găsești pe net sau în broșurile turistice!
ai un arhanghel într-o țară străină când îți dai seama că toți acești îngeri au lucrat, parcă, mână în mână, să-ți poarte pașii!

Pe toate acestea ni le-a dăruit Dumnezeu într-o țară străină, pe care am simțit-o mai acasă decât acasă! Și atunci am înțeles, și în fiecare zi înțelegeam tot mai bine: Ierusalimul e casa! Casa creștinilor, casa omenirii. Abia acum afli cum este să dormi acasă! Cum este să-ți porți sandalele pe colbul pietrelor Ierusalimului! Cum este să respiri aerul Ierusalimului, plin de literele trecutului, prezentului și viitorului! Ce minune-i s-o simți, vorbitoare, fiecare piatră pe care calci! Să o simți plină de viață și mult mai ușoară aici, ca oriunde! Căci orice piatră aici, la Ierusalim, pe cât e de trasă în jos de trecut, pe atât e de înălțată spre viitor, căruia, de asemeni, îi aparține! Ce minune-i să simți că fiece gest capătă aici, la Ierusalim, mai multă greutate și sens, potențat fiind de marile gesturi înscrise odinioară în piatră, în arbori, în apă, pe frunțile și rărunchii oamenilor de aici! Ce minune să descoperi în câte un gest pe care îl faci, fragmente din gesturile fundamentale, pecetluite de Scripturi! Și ce responsabilitate! 
De ca și cum sufletul tău, lepădat de ego, devine atât de evanescent, încât e atras gravitațional, ca un fulg, de greutatea covârșitoare a fiecărui gest sacru!
Memoria lumii se reactivează aici, mai mult ca oriunde, în fiece gest, în fiece slovă! Ești un fulg în Arborele vieții! Un fulg și Ierusalimul!

O schiță de geografie spirituală
Vechea Cetate gravitează în jurul Golgotei și al Mormântului Domnului – marele ax al lumii văzute și nevăzute. Iar vis-a-vis de Vechea Cetate e „pepiniera îngerilor, a puterilor Domnului”: Muntele Măslinilor, scena desfășurătoare a marilor fapte ale istoriei biblice vechi- și nou-testamentare. Muntele Măslinilor, la poale cu Grădina Ghetsemani, cea îmbibată de înfriguratele rugăciuni ale Domnului, mai jos cu verdea Vale a Chedronului (sau Valea lui Iosafat), și cu vârful său înverzit, Eleonul sau Muntele Inălțării. Tăcerile, mai grave ca orice rostire, ale Vechii Cetăți, iradiate de Templul vechi și de Mormântul Domnului, în dialog cu simfoniile de verde și alb ale Muntelui Măslinilor, în care litera istoriei sfinte se desfășoară dramatic înafară. Muntele rugăciunilor și însingurărilor Domnului, al rugăciunii „Tatăl nostru” dăruite nouă, al plânsului pentru Ierusalim și al rugăciunii cu lacrimi de sânge dinaintea trădării lui Iuda, acest munte al marilor frământări și propovăduiri ale lui Hristos este același cu Muntele Inălțării. Tot aici se zice că a plâns și regele David, fugit de armatele trădătoare ale fiului său Abesalom. Prin Valea lui Iosafat, amintește părintele Ioanichie Bălan1, a trecut Hristos cu cei unsprezece ucenici „în noaptea cea mai de pe urmă de la Cina cea de Taină”, noaptea cea mai lungă a umanității. Trebuie să ajungi aici ca să simți cât de interconectate sunt toate aceste locuri; nu doar faptic, ci și spiritual. Actele fundamentale ale istoriei mântuirii s-au scris aici.
Viață, moarte și înviere pe Eleon si în Vechea Cetate

Un conglomerat de piatră arhaică albă – așa se vede din exterior Vechea Cetate – , față în față cu pâlcurile de verdeață răzleață, brăzdate de formațiunile de piatră albă ale bisericilor, zidurilor de mănăstire, mormintelor: Muntele Măslinilor. În vechime a fost numit și „Muntele Ungerii”, căci cu uleiul măslinilor de aici erau unși regii și marii preoți ai vechiului Israel. În Evul Mediu, arabii l-au supranumit „Muntele munților” sau, pur și simplu, „Muntele sfânt”. 
 
Acest „Munte al Ungerii” găzduiește și vechiul cimitir evreiesc, vechi de vreo 5000 de ani – o coamă largă de deal acoperită, cât vezi cu ochii, cu pietre albe tombale, crescute în jurul mormintelor profeților, așteptând și ei Învierea. Dar vocația Muntelui Ungerii nu e doar sacerdotală și funerară, ci și eshatologică. Profeții Vechiului Testament (ca Zaharia, Ioil) spun că aici va fi locul celei de-a doua veniri a lui Hristos, când toate popoarele se vor aduna în Valea lui Iosafat în Ziua cea mare a Judecății, spre a-și primi destinul postapocaliptic. La scurtă vreme după înființarea noului stat Israel, evreii și-au recăpătat dreptul de a-și îngropa aici morții. Și, cum mulți și-au păstrat credința în profețiile vechi, personalități de seamă ale vieții publice și culturale israeliene, dar și evrei cu stare, sunt îngropați aici. Se zice că un loc de veci pe Muntele Măslinilor costă azi un milion de dolari. 
 
De fapt, Vechea Cetate, construită în jurul Templul lui Solomon, și Muntele Măslinilor sunt atât de intim legate între ele, încât nu pot fi despărțite: e legătura dintre tronul lui Dumnezeu și slava Sa arătată, cum zice același Ezechiel: „Slava Domnului s-a ridicat din mijlocul cetăţii şi a stat deasupra muntelui, care se află spre răsărit de cetate” (11, 23). Nu întâmplător, vechii evrei au stabilit norma distanței sabatice (distanța maximă ce putea fi străbătută într-o zi de Sabat) tocmai distanța dintre Ierusalim și Muntele Măslinilor. Căci nici o zi nu trebuie să despartă „tronul lui Dumnezeu” de „slava Sa arătată”. Tronul și slava cerească trebuie să fie cuprinse, mereu, încă de la Facerea Lumii, în respirația aceleiași zile! 
 
Pe cât de înțesată de istorie sacră, dar și mundană e Vechea Cetate, aproape pe atât e și Muntele Măslinilor. O istorie scrisă dens, cu mult sânge și multă ardoare, scrisă de seminții și religii diferite, desfășurată pe o nesfârșit de lungă albie temporală. O istorie care are, potrivit profețiilor, semnificații extrem de importante pentru prezentul și viitorul popoarelor. Biserici, capele și mănăstiri, ortodoxe, catolice, copte, armenești, împânzesc Muntele Ungerii la fel cum împânzesc și Vechea Cetate. 
 
La fel ca în Vechea Cetate, și pe Muntele Măslinilor e o adevărată concurență între confesiunile creștine de a recupera de la turci, arabi și evrei vechile locuri de închinare; dar și proprietarii terenurilor le intuiesc importanța și nu se lasă mai prejos. Astfel, lupta pentru pământul sfințit de pașii lui Hristos și de sângele creștinilor se dă, până azi, pe viață și pe moarte, în Ierusalim și în toată Țara Sfântă. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Până azi, povestește un preot din partea locului, cultele creștine plătesc un tribut substanțial pentru arendarea lăcașurilor de rugăciune din biserica Sfântului Mormânt. Până azi, pentru vizitarea unor locuri de închinare (ca Piatra Inălțării, de pe același Eleon), creștinii trebuie să plătească o taxă de intrare musulmanilor. Asta, dacă nu preferă să se certe cu ei, cum face, chiar în fața mea, o minusculă monahie georgiană, în brațe cu o icoană care-i acoperă tot trupul, conducătoare a unui minuscul grup de pelerini; măicuța se ia la sfântă gâlceavă cu un vlăjgan arab de trei ori cât ea, amintindu-i că e zi de praznic (tocmai Înălțarea!) și acuzându-l, într-un fel, de simonie. Arabul, bun musulman, simte ofensa. Ne alăturăm și noi gruzinilor curajoși și vlăjganul uită de bilete, să nu se pună rău cu mulțimea. Sfânta îndrăzneală face parte din legile nescrise ale locului. Raiul se ia cu asalt, dar până la el te mănâncă... cine oare?! 
 
(Va urma)

1 În cartea sa, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Vedeți și:
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
 Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)

luni, 21 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)




Călăuza

Când, în sfârșit, ai ajuns, constați că realitățile din teren nu seamănă deloc cu cele descrise cu ceva vreme în urmă la telefon. O cameră joasă, un pat incomod și o mare-mare lipsă de aer; geamul, cât la un coteț de găini. Aerisirea lipsește, nici vorbă de aer condiționat, nici de umbră. Gazda, o femeie înăcrită de viață, răsucește în scrumieră țigara, dând cu indolență din umeri: „Nu vă place, plecați!... Dar dacă stați, vreau banii înainte! Pentru o zi-două nu primesc... Și ce, nu vă descurcați în oraș?! Ce-mi pasă mie?” Femeia mijlocitoare privește în jos, vinovată, jurând că se lasă de mijlociri. Aerul prietenesc cu care ne-a însoțit până acum i s-a risipit într-o clipă. 
 
Și nu mai ai acoperiș de înnoptat, nici călăuză! Decât pe bunul Dumnezeu. Și marea aceasta de oameni din jur, o mare de necunoscuți cu vorba aspră, imposibil de priceput, prin care aștepți ca Dumnezeu să-ți vorbească! Amintirile răsar ca niște colace de salvare care nu mai salvează. Amintirile vechilor drumuri și repere, cu refugiile și călăuzele lor, care nu-ți folosesc. La Ierusalim drumurile se schimbă tot timpul. Și călăuzele. Și locurile de înnoptat, căci „vulpile au vizuini, iar păsările cuiburi”! Nu privi înapoi! Prin cine-ți va vorbi Dumnezeu?

Călugărul rătăcitor
Hramagiul sfătos, un ascet când în haine de dac, când în straie cvasi-călugărești, are obiceiuri bizare. Școlit și elegant în purtări, vagabond pe la toate hramurile și parastasele din România, a învățat bine lecția supraviețuirii ca pelerin la Ierusalim și oriunde. Se vrea mereu liber și plin de „sfaturi folositoare”. Invită pe toată lumea: „Haideți la Ierusalim, fraților! La Sfânta Sfintelor!” Unii îl iau în serios, alții nu. Cine să se încurce cu un „călugăr fără metanie”, cu domiciliu incert, gata să doarmă pe stradă?

Andronic, salvează-ne!” Nu mă așteptam să răspundă atât repede. E de ajuns un strigăt și Andronic răspunde. „Veniți, fraților! Lăsați bagajele în spatele plăcuței cu „Trecerea oprită”. Nu vi le ia nimeni! Diseară vin și eu”. Nu știi niciodată ce-i în spatele plăcuțelor cu „Trecerea oprită”: iată o primă rețetă de supraviețuire. Andronic ne-a adus la cel mai regesc adăpost pe care și l-ar putea dori un pelerin venit la Ierusalim. Dincolo de intrarea modestă, o scară urcă la două nivele: o minusculă biserică, o grădină suspendată cu palmieri, lămâi și portocali – asemenea grădini sunt frecvente aici -, iar mai sus, casa de oaspeți. Ferestrele noastre se deschid chiar către Sfânta Sfintelor: cupola bisericii Sfântului Mormânt o vedem în fiecare dimineață, în fiecare seară și noaptea. În sunetul de clopote ale Sfântului Mormânt ne culcăm, dormim, ne rugăm, ne trezim. Chemările clopotului îmi străbat somnul ca o pânză de borangic, făcându-l transparent, purtat între cer și pământ, printre apele cerului. Clopotul Sfintei Sfintelor mi se imprimă în minte, răsunând de acum dinăuntru, dând un alt ritm și o altă densitate vieții lăuntrice. Și asta, pentru multă vreme! Cât de aproape de inima Sa te poate primi Dumnezeu!

Călăuza
Mixtură de hippiot și „rasofor fără rasă”, Andronic e un ascet, aproape un înțelept; te citește din priviri și îți spune în față ce gândește despre tine, cu citate din Biblie și fără menajamente. Nu te mira dacă, pe tonul cel mai egal, te amenință cu flăcările iadului; ori te ironizează tandru: are un pic de dreptate în tot ce spune. Andronic găsește soluții acolo unde nimeni nu are. Știe toate traseele, autobuzele și maxi-taxi-urile (numite aici șeruturi) la locurile sfinte. Cunoaște chioșcurile cu hărți gratuite și magazinele care lasă seara marfa mai ieftin sau gratis. Ne aduce seara acasă saci cu chifle gratuite și mere. Știe orarele slujbelor la toate bisericile din regiune. Este călăuza perfectă, dacă ai puterea să mergi în ritmul lui, răbdarea să nu întrebi încotro te duce și stoicismul să-i suporți ocările. Nu disperă niciodată și nu se enervează. Dar libertatea excesivă, apucăturile ciudate și rebeliunea ascunsă sub haine semi-călugărești îl vor face să fie dat afară din raiul în care chiar el ne-a adus. Cunoscând legile nescrise ale locului, Andronic a încălcat altele, tot nescrise, dar mai importante. Sosirea noastră a făcut ca gazđa să-i observe excentricitățile, pe care până atunci nu le băgase în seamă. Ne simțim vinovați fără vină. Andronic primește și dă milostenie într-un ritm care depășește posibilitățile și nevoile celor din jur. Binele făcut fără măsură se transformă în rău, riscând să pericliteze buna așezare a lăcașului de pelerini; milostenia cu de-a sila degenerează în haos. Incercăm o reconciliere, dar excentricul pelerin nu cedează, convins fiind că împlinește porunca evanghelică. Andronic dă, dar nu primește sfaturi. Va pleca din acest rai și va dormi unde numai el știe. Ne întâlnim din când în când ba la Sfântul Mormânt, ba pe Via Dolorosa, ba pe Muntele Măslinilor, la hramul mănăstirii din vârf, Eleon, unde tot el ne dă curaj să intrăm la masa de praznic. „Să cunoașteți și voi cum e un hram rusesc!” Într-adevăr, nu am fi avut curaj să intrăm fără el. Vorbește de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are haine noi, tot cu aspect monahal, și o încălțăminte culeasă de nu se știe unde. Își oferă gratuit telefonul cu număr de Israel. Răspunde la orice întrebare, mai puțin la fatidica „Unde dormi?”. Dumnezeu știe! Descins, parcă, dintr-un incert Ev Mediu, Andronic își are înțelegerile sale cu Dumnezeu, cu Care pare să poarte un troc original, mai intens decât cel al credincioșilor de rând. Autentic, neautentic? Cine poate să judece?! Am învățat de acum: la Ierusalim nimic nu este ceea ce pare!

Pierderea călăuzei
Și ai rămas și fără a doua călăuză! Falsele călăuze dispar după ce-și lasă mai întâi amprenta pe drumul tău de lumină. Și pe nesimțite te conduc către inima Domnului. Aceasta ți-e odaia de înnoptat! La orice oră din zi și din noapte te poți închina la Sfântul Mormânt. Cine și-ar fi putut închipui? Acum bat clopotele pentru liturghia de noapte, dar ești prea obosit pentru a priveghia câteva ore în biserică; dar te vor priveghia ele pe tine! Orele! 
 
O rumoare de șoapte tot mai dense se adună în curtea bisericii, apoi se sting în câteva clipe. Ca la un flash-mob duhovnicesc, pelerini de toate națiile, adunați ca la o chemare, au intrat în biserică. Pe câțiva ai să ajungi să-i recunoști, fără a-i cunoaște de fapt, în toate aceste zile: călugărițe rusoaice și românce solitare, uscate femei evlavioase și bărboși pelerini: îi privești în ochi și ei te privesc, pe unii îi saluți cu „Hristos a înviat” în orice limbă îți vine și vezi că-ți răspund în aceeași limbă: limbajul Ortodoxiei e universal, iar la Ierusalim asta se simte cu atât mai mult. Ii descoperi prin aceleași locuri pe unde mergi și tu. Când îi zărești în furnicarul de străduțe acoperite, care încă te amețește, știi că nu ești pierdut. Sunt oamenii-leitmotiv ai închinării tale. 
 
Ai să ajungi să recunoști și șoaptele din jurul Mormântului, care au ceva din zgomotul mării: ba se amplifică polifonic, ba se domolesc, mereu altele și mereu aceleași: șoapte poliglote și dense, semirostite, expresie a acelei stări de așteptare luminoasă și nădăjduită, pe care numai aici o întâlnești. Se sting ușor, absorbite de fluxul de pelerini care intră înăuntru. Incantațiile slujbei încep înainte să adormi. Fragmente de ectenii în grecește, în rusă, în română. Nu apuci să le distingi până la capăt, căci le absoarbe imediat Cerul de sus, într-o sete incantatorie pe care numai aici o găsești. Le preiei hipnotic, ca să fii legănat de ele pe toată durata nopții, în somn. Un somn vertical, purtat de mișcări ascendent-descendente de aer, încât nu știi dacă-i vis sau stare de veghe. Ești absorbit și tu, fără să faci nimic pentru asta, ca un cuvânt al rugăciunii altora, de setea incantatorie a Cerului

(Va urma)

Vedeți și: 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)