Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 29 decembrie 2009

DE LA ATLANTIDA LA ARARAT

Cronică apărută în Ziarul Lumina din 30 decembrie 2009

Unul din domeniile în care adjectivul “ecumenic” are, principial, doar conotaţii pozitive este acela al artelor. Sub raport spiritual şi moral, vocaţia artelor şi, în speţă, a cinematografului este, prin excelenţă, ecumenică. De aceea, înscrierea în palmaresurile celor mai reprezentative festivaluri de film a premiilor ecumenice arată importanţa coordonatei morale şi, subsidiar, religioase a cinematografului. De peste patru decenii, juriile ecumenice internaţionale au conturat o direcţie a “cinematografului valorilor ziditoare”, devenită tot mai preţioasă pe măsura plonjării abrupte a artelor văzului în vârtejul demitizărilor, fracturismelor, destructurării. Iar dacă acum vreo două-trei decenii doar festivalurile mari se bucurau de prezenţa unor astfel de jurii, în ultimii ani mai multe forumuri cinematografice de “gabarit mijlociu” aduc, printre normele de evaluare a produselor filmice, şi pe aceea moral-religioasă. Festivalul Internaţional de la Cottbus este unul dintre acestea.

Cottbusul este un orăşel din regiunea Branderburg; numele lui este legat de o echipă de fotbal şi un festival de film. Este, se spune, unul din oraşele cele mai “curate ecologic” ale Germaniei. De 19 ani, burgul est-german găzduieşte cel mai reprezentativ festival de cinema dedicat ţărilor europene din fostul bloc comunist. Anul acesta, festivalul a coincis cu aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment cu o mare încărcătură simbolică, văzut (mai ales în Occident) ca actul de naştere a Europei Unite. Şi cum ideea (controversată) a unităţii europene nu se poate înfăptui doar pe cale politică sau administrativă, căutarea unui “centru de inimă” al continentului odinioară creştin se impune cu atît mai apăsat. Astfel, “luarea pulsului” câte unei regiuni est-europene face parte din obiectivele constante ale festivalului, iar ediţia desfăşurată în a doua săptămână a lunii noiembrie a.c. s-a orientat spre ţările Mării Negre - leagănul unor străvechi civilizaţii, poate chiar şi al Atlantidei – cum inspirat sugerează Roland Rust, directorul festivalului. Şi cum ultima semnătură a Atlantidei ar fi fost înscrisă, potrivit unor ipoteze, pe muntele Ararat de supravieţuitorii Potopului, eruditul director artistic reuşeşte să traseze cu eleganţă o diagonală-avertisment între soarta legendarei civilizaţii antediluviene şi istoria contemporană, zguduită, tocmai în acelaşi areal geografic, de puternice şi devastatoare conflicte. Nu întâmplător, emblema de anul acesta a festivalului a fost rodia – fruct biblic cu o semantică deosebit de complexă, reunind anticele civilizaţii ale Orientului Mijlociu şi reţinut de marile religii, a cărui matematică sacră încă se cere a fi înţeleasă.

Aşadar, o atenţie sporită acordată ineditelor cinematografii transcaucaziene, turceşti şi kazahe, o bogată Zi a filmului rus, filme balcanice, o prezenţă românească timidă (în afara competiţiei principale de lung-metraj, impusă doar printr-o menţiune specială cu scurt-metrajul “Palmele” de George Chiper) – iată direcţiile principale de desfăşurare a evenimentului, care a adunat peste 140 de filme şi, conform organizatorilor, mai mulţi invitaţi ca niciodată.

De o apreciere deosebită s-au bucurat filmele de război cu mesaj pacifist, evocând în cheie psihologic-minimalistă absurdul vărsărilor de sânge din fosta Iugoslavie (“Oameni obişnuiţi/Ordinary people” de Vladimir Perisic şi “Batalionul negru”/“Crnci” de Zvonimir Juric şi Goran Devic) şi filmele de tineret, radiografiind jungla maturizării brutale a adolescenţilor, deformaţi aproape iremediabil de libertinism şi celelalte mituri ale societăţii de consum (“Mall Girls”/”Galerianki”, r. K. Roslanic, “Vulpile”/”Listicky”, r. M. Fornay).

Două filme au atras, pentru umanitatea vibrantă şi subtila rezonanţă evanghelică a universului lor, atenţia juriului ecumenic. Este vorba de drama psihologică “Buben, Baraban” (r. Alexei Mizgirev, Rusia) şi fresca socială “A patruzecea uşă”/ “40-ci Quapi” (r. Elchin Musaoglu, Azerbaidjan).

Filmul scris şi regizat de Alexei Mizgirev povesteşte viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe a unei bibliotecare de vârstă mijlocie dintr-un oraş minier din Rusia sfârşitului anilor 90, obligată, din cauza recesiunii economice şi salariului sub limita sărăciei, să vândă ilicit din cărţile bibliotecii. Primii puşi la mezat sunt clasicii: Puşkin, Cehov, Dostoievski… strecuraţi pe ascuns, în schimbul unei pungi de zahăr sau de macaroane: iată unul din leitmotivele filmului, relevând, într-un sumbru refren, condiţia de pauperitate şi haos axiologic a provinciei ruse postpuciste. Singura rază de lumină – o poveste de iubire, înfiripată nesperat în orăşelul uitat de lume, se stinge repede. Chiar dacă impropriile condiţii de viaţă la căminul de nefamilişti par la început surmontabile, chiar dacă femeia îndrăgostită e gata să lupte pe viaţă şi pe moarte cu propria familie pentru dobândirea unui apartament (condiţie presupusă sine qua non a fericirii), spiritul taciturn al eroinei, neînduplecată în asumarea propriei umilitudini şi, în final, identitatea divulgată de “hoaţă” o condamnă iremediabil la eşec sentimental, solitudine şi, în final, la sinucidere. Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii într-o societate ce pare să-şi fi pierdut coordonatele morale, mizanscena desăvârşită, realizată cu concursul direcţiei de imagine (Vadim Deev) şi, mai ales, a jocului reţinut al maestrei Natalia Negoda, interpreta eroinei principale, invită la reflecţie, compasiune şi solidaritate cu măruntul univers uman evocat, pe chipul căruia fiecare cedare morală se încrustează ca o adâncă suferinţă a spiritului. Filmul ţine de marea tradiţie a dramei psihologice ruse, durată pe inepuizabila substanţă de duh a personalismului creştin (coordonate ce se regăsesc tot mai rar în cinematograful de azi). A fost distins cu Premiul Special pentru regie şi cu cel al juriului ecumenic, iar la Festivalul de la Locarno 2009, cu Premiul special al juriului.

A patruzecea uşă”, pelicula lui Elchin Musaoglu (scenariu, regie) adoptă ca pretext motivul uşii secrete, cea de-a patruzecea, din basmele cu comori ale lui Ali Baba, pentru a spune povestea unui băiat de 14 ani de la ţară, obligat, din momentul aflării veştii morţii tatălui său, să-şi asume îndatoririle capului de familie, pentru a proteja, potrivit preceptelor tradiţiei azere, demnitatea de casnică a mamei sale. Asemeni celebrului “Slumdog Millionaire”, filmul reia miturile marelui oraş şi pe acela al accederii la “uşile secrete” ale bunăstării, cu armele curajului, milosteniei, cinstei, demnităţii şi prieteniei. Pas cu pas, toate aceste virtuţi sunt cumulate de personajul credibil şi realist al băiatului Rustam, care se ia la trântă cu mafia de mici răufăcători ai Baku-ului (capitala azeră), pentru a păstra singura comoară a casei sale şi, totodată, expresie a ataşamentului faţă de tradiţie şi amintire a tatălui: străvechiul covor, pe care mama este dispusă să-l vândă pentru supravieţuirea familiei. Visul conturat treptat de a deveni toboşar (tobele sunt un instrument esenţial al muzicii populare azere) reliefează profilul spiritual al băiatului şi relevă că maturizarea tinerilor din Transcaucazia (musulmani sau creştini) continuă să se raporteze la valorile identităţii naţionale. Pelicula a fost distinsă cu Premiul “Film Guide” pentru Inspiraţie şi cu Menţiunea specială a juriului ecumenic, care a descoperit în textura filmică o serie de metafore biblice, exprimând speranţa într-o viaţă mai demnă...

Nu se ştie care e şansa acestor filme de a depăşi cercul restrictiv al festivalurilor şi de a fi cumpărate de televiziuni sau de distribuitorii internaţionali, pentru a ajunge la marele public; dar chiar şi succinta enunţare a poveştilor lor (căci fiecare poveste este o cheie spre Tainele lumii) şi a problematicii abordate, oferă un semn de speranţă pentru iubitorii “filmelor bune”, semn care arată că acolo unde încă arde flacăra duhului, tolba cu poveşti înţelepte, ecranizabile cu folos, încă nu a secat.

Deplasarea la Festival a fost susţinută financiar de Institutul Cultural Român.

miercuri, 23 decembrie 2009

MEDALION KAREN ŞAHNAZAROV LA BUCUREŞTI


Între 11 şi 15 decembrie a.c. la Muzeul Ţăranului Român s-au desfăşurat Zilele Filmului Rus, manifestare organizată de Biblioteca Metropolitană, Fundaţia Charta şi Ambasada Federaţiei Ruse din Bucureşti. Evenimentul se succede la scurt timp după alte Zile ale Filmului Rus, dedicate noii şcoli de documentar, organizate în octombrie de Fundaţia Dostovievski şi ICR, ajunse la a III-a ediţie şi intrate deja în tradiţia culturală bucureşteană. Afluxul neaşteptat de public de bună calitate, inclusiv prezenţa masivă a tinerilor la ambele evenimente arată - ceea ce oamenii politici uită prea repede - că punţile cele mai solide dintre state oricât de diferit orientate ideologic sunt clădite de marea cultură, inclusiv de substratul religios al acesteia.

Evenimentul găzduit de Sala Horia Bernea a fost dedicat integral regizorului Karen Şahnazarov, nume reprezentativ al cinematografiei ruse, unul din preferaţii rarelor gale de film rus din România. Probabil că cinefilii îşi amintesc de retrospectiva filmelor sale organizată acum câţiva ani de Cinemateca Română, dar mai ales de filmul său “Curierul”, un “film-cult” al deceniului opt, transmis şi la noi de televiziune.

Importantul regizor, scenarist şi producător de film şi televiziune este un “optzecist” cu o carieră constant ascendentă, predă regie la Institutul de Stat de Cinematografie din Moscova, a condus câţiva ani un studio de producţie propriu şi se află, din 1998, la cârmele celebrelor Studiouri “Mosfilm”. Are un palmares bogat, început în 1984 şi continuat, fără întrerupere, până astăzi: peste 25 de premii naţionale şi internaţionale.

Cea mai recentă peliculă a sa, “Salonul nr. 6”, o ecranizare a celebrei nuvele a lui Cehov, este nominalizat de Rusia la Oscar 2009 pentru Cel mai bun film străin. Prezentat în seara de deschidere a evenimentului, filmul este construit pe teza universalităţii mesajului lui Cehov. Textul cehovian urmăreşte transformarea medicului unui spital de psihiatrie, sub presiunea singurătăţii, a apatiei provinciale şi a vicierii instinctului de comunicare, din şef de salon, în pacient. Regizorul transpune în actualitate textul cehovian, folosind câteva minime accesorii de recuzită şi decor (un telefon, o tastatură, afişe cu Hemingway şi Vîsoţki) şi adăugând un prolog din cadre documentare (interviuri cu “nebuni autentici”, care vor juca fiecare un rol în peliculă). Fidel în redarea aerului cehovian sumbru şi anodin, dar de o umanitate aproape indestructibilă, regizorul îşi demonstrează teza, cu un singur amendament: o serie de replici rămân tributare Weltanschauungului Rusiei sfârşitului de veac XIX, din care azi reţinem mai degrabă umanitatea şi idealismul, decât alienarea. Textul cehovian a atras şi alţi realizatori de film, printre care Lucian Pintilie.

Pasiunea lui Şahnazarov pentru studiul psihicului uman deviat şi pentru recuperarea istoriei se regăseşte în “Călăreţul-Moarte” (“Vsadnik po imeni Smert”, 2004), biografia unui cunoscut terorist, obsedat de asasinarea Familiei Imperiale a Romanovilor, desfăşurată pe fondul Războiului Civil. Studiind maladii sociale precum nihilismul, anarhismul şi fanatismul terorist socialist, filmul se înscrie în spectrul thrillerului psihologic istoric.

O dimensiune originală şi insolită a talentului lui Şahnazarov este umorul absurd: prezent în forme tandru-benigne în “Curierul”, acesta atinge cote maxime în “Oraşul Zero” (1989), o “tragicomedie mistică” (genul nu a fost patentat ca atare în cinema), ce se apropie de zona Terry Gillian, păstrând, totuşi, un subtil contact cu dimensiunea umanului.

Dar întreaga măsură a originalităţii şi talentului regizorul şi-o dă în filmele despre maturizare. Epoca predilectă, redată cu cea mai mare sensibilitate este cea a propriei tinereţi: adolescenţilor epocii brejneviste le sunt consacrate “Curierul” (1986) şi “Imperiul dispărut” (2008). Ambele filme descriu revolta tineretului împotriva aşa-numitei “stagnări” din deceniile 7-8, manifestată printr-o masivă cenzură a culturii vestice, mai ales a fenomenelor Rock&Roll şi hippiot. Mai toţi tinerii moscoviţi doreau să cânte ca Elvis Presley şi să se îmbrace ca Beatleşii, însă riscau să ajungă la închisoare dacă încercau să-şi cumpere blugi originali sau discuri cu Rolling Stones. Prima iubire, problema debusolării lăuntrice, confruntarea dintre generaţii, personajul “looserului” sunt abordate cu multă tandreţe, creativitate şi empatie, iar replicile şi situaţiile din “Curierul” rămân antologice pentru inteligenţa şi prospeţimea comicului şi, totodată, pentru autenticitatea şi adâncimea umană spre care se deschid.

joi, 17 decembrie 2009

SERILE „SINAPSA” DE POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ



Editura „Platytera” şi Asociaţia „Sinapsa” vă invită la:

SERILE „SINAPSA”

POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ

Vineri, 18 Decembrie h. 16, Uniunea Scriitorilor din Bucureşti (Calea Victoriei 115), Sala Oglinzilor.
Participă: Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Nicolae Tzone, Octavian Soviany, Ioan Es Pop, Luigi Bambulea, Carmelia Leonte, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Aida Hancer,
Cătălina Cadinoiu, Anca Mizumschi, Dan Cârlea, Florian Silisteanu, Florin Caragiu.

Lansarea ultimelor numere ale revistelor Sinapsa si Verso.

Dezbateri pe tema: „Poezia religioasă. Repere”.





Pianista Elena Popa şi violonistul Tudor Diaconescu vor interpreta Sonata Torso de George Enescu şi Sonatina de Tiberiu Olah. Ion Zubaşcu va susţine un recital de colinde.

Moderator: Florin Caragiu.
Parteneri media: Librăria „Sophia”, Editura „Arca Învierii”, Revista „Verso”.
Intrarea liberă.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

O JUMĂTATE DE VEAC DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ PE CELULOID

Recenzie apărută în ziarul Lumina din 12 decembrie 2009

Bujor Rîpeanu este unul din cei mai tenace şi entuziaşti istorici ai filmului românesc. Activitatea sa de cercetare a documentelor filmografice din spaţiul românesc sau referitoare la România datează de peste patru decenii şi s-a concretizat în numeroase lucrări de referinţă.

Cel mai recent volum al său, “Filmat în România. Filmul documentar 1897-1948”, apărut la Editura Meronia în 2008, vine în continuarea celor două volume monografice “Filmat în România”, dedicate filmului de ficţiune din perioada 1911-1979, publicate de Editura Fundaţiei PRO în 2004-2005.

Convingerea sârguinciosului istoric de film exprimă, de la bun început, perspectiva riguroasă a omului de ştiinţă: “Fără un releveu complet şi exact al producţiei cinematografice din ţara noastră şi fără clarificarea situaţiei patrimoniului existent – cel scriptic şi cel care a supravieţuit [pe peliculă – n.n.] după un secol de cinema -, nu se va putea scrie o istorie valabilă a cinematografului românesc, ci doar glose, ode, pseudoeseuri şi note sentimentale”.

Puţină lume din afara breslei cunoaşte auspiciile nefaste sub care s-au situat începuturile cinematografului românesc. Vitregiile istoriei, ca şi fragilitatea suportului material al peliculei au făcut ca mare parte din documente pe celuloid din primele decenii ale cinematografiei noastre să fie deteriorate parţial, distruse sau să dispară. Cu atât mai mare este meritul istoricului de film, care încearcă să aducă lumină în această chestiune.

Sursele de documentare ale lui Bujor Rîpeanu sunt practic exhaustive: arhive de film publice şi particulare din ţară şi din lume, colecţii de presă, lucrări memorialistice ale cineaştilor din plaja temporală studiată, interviuri cu martori ai evenimentului. Astfel de lucrări se definitivează lent, într-un proces de acumulare, cernere şi sinteză, ce pare să nu se termine vreodată.

Prin anii 70, când autorului îi apăreau primele volume “Filmat în România”, aparatul de partid – semn al groazei atavice de istorie (mai ales de perioada regalităţii) - restricţionase draconic tirajul la mai puţin de 50 de exemplare!… Şi totuşi, aceste dificultăţi nu au făcut decât să-l întărească pe eruditul cercetător în convingerea rectitudinii şi importanţei căii alese.

Domeniul, în aparenţă arid, al arhivisticii ascunde, de fapt, o muncă plină de suspans: descoperirea oricărei noi surse (filmice sau livreşti) deschide o nouă pistă de cercetare, naşte răspunsuri şi noi întrebări, ce rearanjează puzzle-ul de documente existente.

Filme de front (din Primul şi Al Doilea Război Mondial, ca şi din Războiul Balcanic), cronici ale familiei regale, actualităţi politice, agrare, mondene, sportive şi militare, filme turistice, documentare etnografice şi muzicologice, filme medicale de circuit strict ştiinţific – iată o panoplie foarte variată de documente de celuloid, reflectând mai toate aspectele vieţii publice, ce ne transportă în timp cu aproape un veac. File de istorie netrucată a unei Românii marcate de ideologii diferite şi contradictorii, o istorie centrată în jurul regalităţii şi desfăşurată, pe alocuri, în capitole eludate de manualele oficiale, aşa cum poate niciodată n-am cunoscut-o. Uneori (iar în cazul filmelor de protagandă, în mod vădit), optica asupra evenimentelor se schimbă, în doar câţiva ani, cu 180°, dând seama de dramatismul contorsionat al unor epoci.

Sfinţiri de biserici, investiri de episcopi, parade de 10 mai, praznicele Bobotezei cu “binecuvântarea apelor mării”, serbări câmpeneşti, bătăi tradiţionale cu flori la Şosea, curse de cai, parade aviatice, parade ale junilor braşoveni, Târgul de fete de la Căpâlna, serbările “Tinerimii Române” – iată o serie de evenimente înregistrate aproape an de an, pentru a fi prezentate în jurnalele cinematografice de actualităţi şi a conserva ritmuri şi aspecte ale vieţii româneşti a începutului de veac.

“Regina Maria la Balcic”, “Funeraliile lui I.C.Brătianu”, “Povestea neamului românesc”, “Războiul nostru sfânt”, “Raiul roşu în adevărata lui lumină”, “Serbările dezrobirii”, “Sosirea Marelui Voievod Mihai la Sinaia”, “România în port, joc şi cântare” (coordonat de compozitorul Tiberiu Brediceanu), “România pitorească” – iată o serie de titluri de o anumită rezonanţă pentru istoria filmului românesc. Fatalmente, din cele mai multe nu ne-au rămas decât numele autorilor, o descriere succintă a subiectului, eventual câteva cadre şi menţionările în presa vremii… Şi totuşi, istoria ne-a dăruit şi documente de mare valoare, păstrate în bune condiţiuni: care sunt acestea? Ne spune excelentul catalog al lui Bujor Rîpeanu.

joi, 3 decembrie 2009

"BARCA ECUMENICĂ" ŞI "BARCA INTERRELIGIOASĂ"

Testele “bărcii ecumenice” şi “bărcii interreligioase” nu sunt provocări sterile, ci ele vizează o sumă de nedumeriri stârnite de realităţi de ultimă oră, aparent nesoluţionabile, din România şi din lume. Întrebările sunt adresate în primul rând ortodocşilor, dar nu numai. “Barca” poate fi înlocuită cu orice alt spaţiu izolat (o cabană, un sat, un avion…), în care oameni de diferite confesiuni (respectiv religii) sunt obligaţi să întâmpine împreună iminenţa unei catastrofe.

Dacă aveţi comentarii, sau vreţi să dezvoltaţi răspunsuri mai ample, vă rog să le postaţi mai jos.