Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 29 mai 2010

FLORIN CARAGIU SAU RUGURILE TRECERII [POEZIA CREŞTINĂ AZI - III]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 mai 2010

Poezia practicată de tânărul matematician şi teolog debutat în 2008 la Editura Vinea cu volumul “Catacombe. Aici totul e viu”, premiat pentru debut de aceeaşi casă editorială, cu greu se poate înscrie în sintagma uzuală de “poezie creştină”. Nu este o poezie doxologică, nici o meditaţie programatică asupra istoriei sacre ori o punere în vers declarativă a relaţiei exclusiviste a sinelui cu Dumnezeu.

Într-un demers pe care-l apreciază ca fiind, în primul rând, unul al firescului, al generozităţii interioare şi al libertăţii lăuntrice (dar nu sunt acestea mobiluri generale ale creaţiei lirice?), Florin Caragiu construieşte o poezie în care încearcă să îmbrăţişeze, exhaustiv şi oarecum egalizator, toate stările fiinţei şi toate relaţionările cu celelalte obiecte şi fiinţe, întâlnite în trecere în lumile Sacrului şi Profanului. De aici, relaţia intrinsecă a liricii lui Florin Caragiu cu vârsta postmodernă a literaturii, cu care coabitează mult mai amiabil decât poeţii afierosiţi declarat Creştinismului şi Cuvântului sacru. Fără a fi în mod literal mistică sau religioasă, creaţia sa lirică este, în primul rând, poezie. Viguroasă şi sigură pe sine, ea înglobează religiosul într-un dat funciarmente subiectiv al experienţei personale prin excelenţă autoreferenţiale, dezvoltate în lungi suite cvasi-incantatorii de autoscopii, până la ciclicitate. “Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ văzând înălţările şi căderile viitoare.// Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,// când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil,/ iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară.// Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii asprimea vinului,// El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină”.

Biologicul, fiziologicul şi evenimentul minor cotidian se întâlnesc, pe picior de egalitate, cu fragmente de epifanii şi scurte ecouri din memoria Sacră – toate, cadrate din racursiuri neaşteptate şi voit fragmentate, sărăcite de semantica lor imediată, pentru a fi înglobate într-un semn mai general, al experienţelor ego-ului. Ceea ce pentru unii echivalează cu ratarea sensului sacru, sens atins întotdeauna cu o anumită eleganţă a frugalităţii intelectuale, dar niciodată exploatat în adâncime, de-a lungul unui întreg poem, este pentru autor scop în sine: “lumea e o faţă de masă/ cu fiecare înghiţitură vedem altfel/ fără să ştim cât durăm”, căci “nu rămâne decât o secundă să oprim căderea de ape/ dar n-o putem face decât apucând lumea de toarte/ şi răsturnând-o aşa fierbinte/ în inima primului om care vine să ceară milă/ ne vom iubi mai mult şi mai plini de ciulini/ pe drumul de întoarcere”.

Poemul avansează prin negaţii succesive ale sensurilor surprinse frugal şi stărilor parţiale, instituind o permanentă stare de mişcare aproape browniană, nesigură axiologic, care este, se pare, însăşi raţiunea de a fi a poemului: “câtă prefacere, atâta fiinţă” – postulează autorul, simţindu-şi însă, ineluctabilă, şi propria anulare: “bătrâna de la azil îmi vorbeşte despre părăsire: /povestea-i pulsează ca o inimă resuscitată. /trupul rămâne întreg după ruperi, /însă nu mai e localizabil”.

Un rol important în lirica lui Florin Caragiu, exploatat mai ales în cel de-a doilea volum al său, “Sentic” (Editura Vinea, 2009) îl au suferinţa şi boala în dimensiunea lor fizică. Neîncadrate de tonuri larmoaiante, dar nici de voluptăţile decadenţei, ele ar avea darul, ca în “Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, să deschidă un ochi interior mai înalt, însă, nesigur de elevaţia câştigată, poetul se întreabă mereu dacă patologia fizică nu poartă cu sine, in nucce, şi disoluţia spiritului – direcţie întru care, până la un anumit punct, se angajează: “oricât de absurd ar părea, /mulţi aşteaptă de la tine/ un soi de mântuire.// chipul trădează felul în care durerea/ te ţine lipit de corpul lor – semn că eşti donator universal.// poţi încerca să demonstrezi contrariul, /degeaba, /pentru că însuşi iadul tău/ visează asta/ şi ia forma crucii/ care ţi-a făcut loc/ să te poţi dezbrăca de mama ta.// din ce în ce mai mulţi oameni/ vor să-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzii”.

Durerea nu ucide, ci se rafinează într-o dantelărie de observaţii dăltuite în filigran, ricoşate intelectual pe planuri neaşteptate ale fiinţării, ceea ce duce la transmutaţii existenţiale de factură incertă, pe care poetul le primeşte cu braţele deschise, fără a le cerceta, cu voluptatea programatică (şi oarecum juvenilă) a explorării stărilor necunoscute, dar şi cu o anumită amărăciune a ne-realizării lăuntrice aşteptate.

Negativismul destructurării şi factura de notare a realităţii îl fac pe poet să găsească multiple filiaţii cu poezia contemporană de ultimă oră şi generaţie, pe care o domină, însă, prin siguranţa formală şi o anumită arhitectonică, să-i zicem “cubistă”, a discursului – pe cât de fractalic (şi aparent fracturat), pe atât de monolitic, căci matricea generatoare a figurilor fractalice, oricât de complexe, e una singură. “ai aşezat vasele şi ai cerut să te vindeci,/ dar soarele asfinţit roade lăuntrul/ în care îţi ascunzi ştiinţa. plânsul tău nu e răzvrătire./ oasele îţi sunt numărate înainte de a înghiţi poemul.// vezi corpuri ieşite din suflet ca din canale/ şi nu distingi distanţa până la maşina ce-aruncă/ jumătate de băltoacă peste costumul nou […]// mă tragi spre o pată de lumină,/ dar moartea atârnă afară din trup/ şi cu un zgomot surd face să tremure/ sacoşele celor ce se întorc de la piaţă”.

Un loc important în simfoniile de cuvinte ale lui Florin Caragiu îl ocupă dragostea. Tablou evanescent, croit din scurte epifanii şi imagini inocente, inedite şi luminoase, întrerupte de fatum-ul încurcării limbilor, relaţia dintre iubiţi este permanent minată de conştiinţa rupturii, care nu se instituie în prilej de dramatizări, ci este acceptată, ca înscrisă genetic în firea lucrurilor. “într-o zi pe ecranul televizorului/ ai zugrăvit o floare aurie şi de atunci/ nu l-am mai deschis// uneori dormim în camere diferite/ învăţăm să trecem prin zid/ dimineaţa mâinile îţi sunt pline de abur/ de parcă abia ai ieşit din mine/ cu cerul pe jumătate în mâlul albastru// se întâmplă să ne plimbăm/ până când tăcerea ne azvârle afară din noi/ şi tragem minunile prinse de glezne în camera noastră// până ce aerul capătă consistenţa lichidului amniotic/ şi între noi nu mai sunt spaţii în care cuvintele/ să se lase rostite ori îngropate/ ca nişte aripi prea grele/ pentru căderea în Dumnezeu”.

Singulară în peisajul liricii creştine prin aderenţa necondiţionată la imediat, singulară, graţie elevaţiei şi relativ densei referenţialităţi religioase, şi în acela al liricii postmoderne, poezia lui Florin Caragiu poate fi descrisă ca un tablou gestualist multistratificat (revendicat din expresionismul abstract informal) din planuri ontice foarte diferite şi chiar extreme, în care retorica gestului descriptiv este la fel de importantă ca şi rezultatul investigaţiei. Esenţialmente mercurială, ea transformă cuvântul în coregrafie, într-o alchimie ce nu este a cuvintelor ori imaginilor în sine, ci a dinamicii succederii lor, a migrării lor spre Cuvânt.

luni, 24 mai 2010

“INVINGĂTORULUI ÎI DAU MÂNA MEA!” [Serialele istorice sud-coreene V]

[Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 mai 2010]

   Un subiect aparte din foiletonul “Secretele de la palat” (“Seonduk Yeo Wang”, Coreea de Sud, 2009) difuzat de TVR1, este acela al iubirii. L-am lăsat la o parte, întru cât atât spectaculosul Bildungsroman al eroinei principale, cât şi intrigile politice, în centrul cărora aceasta ajunge, o dată ce-şi redobândeşte identitatea, nu lasă mult răgaz sentimentelor. Acestea evoluează în fundal şi, chiar dacă definesc din umbră desfăşurarea narativă, rareori sunt aduse în prim plan. Dar, pentru a cuceri şi a se impune, un film istoric are nevoie şi de o mare sau, dacă se poate, sfâşietoare poveste de dragoste. Suntem, doar, în inima Asiei, sedusă pentru totdeauna de nostalgia buddhismului (chiar dacă tema religioasă nu apare direct în film), şi în epoca marilor eposuri.

Aşadar şi iubirile “Secretelor de la palat” se desfăşoară după conturul geometric cel mai stabil, al triunghiului, dar – surprinză pentru fausticul Occident şi pentru dramaturgia europeană - un triunghi al iubirilor cavalereşti! Platonice, neîmplinite prin fatum, dar neabandonate, în pofida oricărui fatum, ci translatate în ideal şi dincolo de istorie, aşadar, generatoare de legendă, aşa cum odinioară ştiau să o facă un Cavaler în piele de tigru ori un Tristan, aşa cum nota mai târziu, cu tristeţe, Cervantes.

Construite cu aceeaşi inteligenţă dramaturgică ca şi poveştile de ascensiune politică şi de război, poveştile de iubire evoluează conform chimiei subtile ce mişcă personajele principale – nişte luptători şi strategi redutabili, sub carapacea cărora, a prima vedere, nu s-ar ascunde decât voinţă, stăpânire de sine, capacitate anticipativă şi adrenalină. Dar stabilitatea angrenării unui triunghi necesită personaje cu complementarităţi bine definite, destul de complexe pentru a rezista dinamismului dramaturgic, iar scenariştii, alături de actori, au avut ştiinţa să le construiască şi să le confere credibilitate, fără a trăda spiritul de epopee. Ceea ce în Europa sau la Hollywood nu s-ar prea fi întâmplat!

O odraslă regală abandonată, recucerindu-şi identitatea şi asumându-şi responsabilitatea acesteia, luptând pe viaţă şi pe moarte ca să şi-o afirme, pentru a recupera prejudiciile unei politici corupte şi a se integra în ordinea supraindividuală a făuritorilor de istorie, fără a se lăsa strivită de acestă condiţie – iată un destin prin excelenţă masculin şi eroic, în aparenţă livresc şi foarte îndepărtat de sensibilitatea actuală, iată un profil de personaj extrem de complex, ale cărui deziderate sentimentale par cu totul netransparente reflexelor erotice contemporane, iată şi un traseu iniţiatic în toată puterea cuvântului. Pornind de la date istorice sumare, scenariştii au construit o eroină demnă de un asemenea traseu spiritual (ce poate fi lecturat la fel de bine în termeni buddhişti sau creştini), un personaj inocent, brav, sobru şi cerebral, imun la sensurile avare ale spectaculoasei sale deveniri pământeşti. Iar încredinţarea rolului tinerei, dar extrem de versatilei actriţe Yo Lee Won, devenită un super-star al Asiei de Sud, a fost una din alegerile cele mai inspirate ale producătorilor coreeni.

Doi protagonişti masculini diametral opuşi, potenţial inamici, un imbatabil geniu al armelor şi un altul al minţii îi vor sta alături, în cele două etape majore ale devenirii eroinei. Primul îi va oferi stabilitate şi siguranţă, cel de-al doilea, aflat în căutarea propriei identităţi, o va supune celor mai dificile teste emoţionale şi existenţiale. Ofiţerul gărzii regale, ulterior generalul Kim Yu-Sin, alias Eom Tae Woong (personaj real încărcat de legendă, ca şi ceilalţi protagonişti, a cărui statuie domină şi astăzi Seulul) va ocroti paşii eroinei-adolescente, strecurate in travesti între gărzile de hwarangi şi obligată să participe la misiuni armate periculoase, mai târziu o va susţine în lupta pentru ascensiunea la tron şi îi va rămâne fidel toată viaţa. Dar iubirea împărtăşită dintre cei doi, întemeiată nu doar pe afinităţi şi experienţe comune, ci pe ataşamentul la acelaşi ideal naţional (pe care, susţine eroina, doar inimile nobile îl pot avea), va fi zădărnicită de intrigile de la curte, prin obligarea generalului Yu-Sin de a contracta o căsătorie cu o fecioară dintr-un clan rival familiei regale.

Cel de-al doilea pretendent, apărut într-un moment de criză al luptei Prinţesei pentru putere, se defineşte pe sine ca “o raţă, care trebuie să-l urmeze pe cel din faţa ei”: este Bi-Dam, bastard regal, o personalitate dizarmonică, veşnic în căutarea unui model. Abandonat de mama sa, sângeroasa şi vicleana Mi Shil şi educat de un cărturar eremit, maestru al artelor marţiale, Bi-Dam trăieşte în cultul Cărţii unice a celor trei regate, o cronică istorică scrisă de maestrul său, ce conţine idealul politic al Sillei (“visul regilor din străbuni”, zădărnicit de duşmanii regatului), manuscris pe care a fost deprins să-l păzească cu preţul vieţii şi pentru care va ucide, copil fiind, o mulţime de oameni. Respins şi de maestrul său, la canoanele căruia refuză să se adapteze orbeşte şi care, în consecinţă, nu vrea să-l recunoască drept ucenic, nonconformistul Bi-Dam trăieşte drama inutilităţii, dar îşi găseşte modelul de perfecţiune în excelenţa morală a Prinţesei, pe care îşi promite să o urmeze oriunde (ce frumoasă temă medievală!).

Dar opţiunea, eroică şi riscantă, a iubirii vrăjmaşilor, o face pe nobila Deok-Man să se confrunte cu îmbrăţişarea ucigătoare (chiar şi post mortem) a rivalei sale Mi Shil: deşi multă vreme nu o ştie, deşi o va dezavua moral întru totul şi va contribui decisiv la înfrângerea ei, Bi-Dam este fiul acesteia. Jocul de putere în care va fi implicat, o dată ajuns la curte în serviciul Prinţesei, îl va face pe neexperimentatul şi instabilul Bi-Dam să-şi piardă controlul şi, astfel, să piardă încrederea celor din jur. Iubirea pasională pentru Prinţesă, pe care simte că nu e în stare s-o cucerească, alternează cu tiranizarea celor din jur şi chiar cu aventurarea într-o lovitură de stat, sub pretextul împlinirii aceleiaşi iubiri, în tendinţa disperată de a domina altminteri decât prin ascendenţa morală.

Câteva intrigi abile, instrumentate pentru compromiterea celor doi bărbaţi de nădejde ai Prinţesei (devenită Regină), le vor pune şi lor, şi ei încrederea la încercare. Cei prin opţiune fideli vor răbda până la capăt ispita presupusei trădări a celuilalt, cel de al treilea (personajul cel mai modern) va ceda, trădând încrederea netrădată şi ruinând destinul pământean al iubirii regale.

Larmoaianta secvenţă finală a înaintării obstinate, printre suliţe şi săbii, a iubitului trădător, ciuruit, conştient că s-a lăsat înşelat şi revenit în faţa iubitei, care nu mai are dreptul să ierte, ci doar să plângă, punctează o coda sentimentală prin excelenţă extrem-asiatică a spectaculoasei fresce istorice, în care nici un învingător nu mai câştigă mâna Prinţesei, pentru ca inima ei să-i reunească pe toţi, într-o unică iubire, încununată de “destinul de aur” al Sillei. În Asia, astfel de lucruri se mai pot demonstra şi trăi; în Europa, ele aparţin utopiei.

sâmbătă, 15 mai 2010

LA UNISON, DESPRE CRIMELE COMUNISMULUI - II

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 mai 2010

    La rândul ei, România produce, în sfârşit, un prim film de ficţiune, şi încă unul reuşit, dedicat rezistenţei armate anticomuniste din munţii Făgăraşului. Mai precis, este prima dată când mişcarea de partizani, evocată cu multă forţă de Nicolae Mărgineanu în magistralul “Undeva în est” (1990), poartă un nume. (Ce slab interes pentru istoria contemporană la cineaştii noştri, într-un întreg deceniu de eflorescenţă a “noului val”!) Filmul de debut în lung-metraj al regizorului Constantin Popescu, “Portretul luptătorului la tinereţe” (semnatarul unui episod din “Amintiri din epoca de aur – II”, produs de Cristian Mungiu) este un omagiu eroului Ion Gavrilă Ogoranu şi partizanilor anticomunişti din primii ani ai regimului stalinist. Defel tezist ori revanşard, filmul este conceput ca o biografie dramatizată a grupului de luptători din jurul lui Gavrilă Ogoranu, organizată după cronologia unui jurnal…
    Centrat pe figura emblematică a tânărului conducător anticomunist (interpretat cu inspirată discreţie de Constantin Diţă), filmul urmăreşte, în paralel, peregrinările prin munţi ale grupului de partizani hăituiţi de Securitate (creionat foarte plastic ca un personaj colectiv cvasianonim), relaţiile acestora cu sătenii, scenele de tortură din beciurile de interogatoriu şi peroraţiile ridicol-furibunde ale activiştilor din şedinţele de partid, obligaţi să raporteze cât mai repede “anihilarea reacţionarilor”. Fără îngroşări, inserturi ideologice ori frenezii politico-patriotarde, filmul se axează pe investigarea atmosferei din sânul grupului de partizani: tensiune şi aşteptare, spirit juvenil, speranţă şi teamă, rememorări ale vieţii de familie, ale unor iubiri abia înfiripate – toate, redate cu mult firesc şi simţ al măsurii. Câteva inspirate tăieturi de montaj punctează, printre tăceri şi replici puţine, substanţa emoţională a filmului şi discretul său mesaj patriotic.
    Selecţionat în Forumul Festivalului de la Berlin, dar “promovat” iniţial mai mult de bruma de scandal politic iscată, din ignoranţă, în jurul său, filmul a cucerit sufragiile Festivalului bucureştean B-EST încheiat pe 25 aprilie, unde a primit Premiul Publicului şi Premiul pentru imagine (Liviu Marghidan); e programat pentru lansarea pe marile ecrane la toamnă.
    O altă evocare a luptei anticomuniste, din alt colţ al lumii şi din altă epocă, văzută de curând pe micile ecrane din România, este “Amiralul” (“Admiral”, Rusia, 2007, r. Andrei Kravciuk, scn. Vladimir Valuţki şi Zoia Kadrya, im. Igor Grineakin), o poveste tragică despre dragoste şi eroism din perioada Războiului Civil din Rusia începutului de secol XX. Regizorul şi-a făcut mâna în film de război, în drame psihologice şi în seriale de aventuri de mai bine de zece ani, el este şi scenaristul epopeei excentrice “Miturile copilăriei mele” (2005), ce face de câţiva ani deliciul festivalurilor.
    Etichetat de presa autohtonă drept un “Anti-Ceapaev” (referire la celebra peliculă din 1935 a fraţilor Vasiliev), filmul povesteşte drama exploratorului polar, ulterior ofiţer de marină al Armatei Albe Aleksandr Kolceak, unul din personajele mitice ale istoriei ruse a primului sfert de veac XX, participant la Războiul ruso-japonez, combatant al Războiului Civil şi oponent notoriu al Revoluţiei Bolşevice (alături de un Denikin, de pildă), anatemizat de istoriografia comunistă, inclusiv de răsunătorul “Ceapaev” (o capodoperă a timpului său, ce l-a inspirat pe un poet de talia lui Mandelştam). Personajul e interpretat, cu toate atributele necesare anvergurii sale, de Konstantin Habenski. Dezvoltat din perspectiva fatalităţii (legitimă în privinţa tuturor destinelor legate intrinsec de Imperiul Ţarist), filmul zugrăveşte un caracter exemplar, antrenat în două visuri pe cât de măreţe, pe atât de utopice: salvgardarea unei iubiri imposibile şi a unui imperiu. Ambele sunt urmărite cu stoicismul marilor eroi şi înflăcărarea căutătorilor de ideal şi ambele sunt sortite eşecului. Iubirea (adulterină şi platonică în acelaşi timp) pentru Anna Vasilievna (Anna Kovalciuk), soţia celui mai bun prieten al său, trecut de partea Roşilor, se supune destinului perdant dinainte ştiut, cu demnitatea alegerii damnate, făcute pentru totdeauna. Salvgardarea imperiului, dorinţa legitimă a tuturor fidelilor săi, susţinută de ampla mişcare de rezistenţă a Armatei Albe, este compromisă pas cu pas de multiplele trădări şi de stratagemele bolşevicilor, care supun (iniţial ideologic, apoi şi armat) până şi conservatoarea Siberie. Alianţa militară cu cehii şi cu francezii, susţinerea Armatei din Ucraina, bazele de putere ale Albilor din Omsk şi mai apoi din Irkutsk cedează treptat sub presiunea Armatei Roşii, pentru a lăsa loc haosului şi anarhiei. O mică icoană a Dreptului Iov, primită direct de la Suveran şi purtată cu grijă pe toate drumurile frontului, va profeţi soarta implacabilă al amiralului. “Credinţa, nădejdea şi dragostea”, invocate de măreţul comandant în discursul adresat oştirii lipsite de muniţii, îngenuncheate în rugăciune, vor trasa biruinţa duhovnicească a Albilor, o dată cu excluderea lor din istorie.
    Scrisori de dragoste încărcate de patriotism netrucat, un parc din Irkutsk cu mari sculpturi baroce din gheaţă, iluminate în nocturnă şi zdrobite de gloanţe, o copcă tăiată în formă de cruce, înghiţind trupurile ofiţerilor albi, împuşcaţi pe magistrala Transsiberiană, convoaie nesfârşite de soldaţi înfriguraţi, înecaţi în stepa înzăpezită, precum şi acele priviri solemne, pe care le regăsim în fotografiile de epocă, dar niciodată în viaţa de azi – iată câteva detalii ce dau sentiment, culoare şi unicitate unei lumi îndepărtate, a cărei nobleţe e recuperată cu ajutorul unor cineaşti pasionaţi, ce nu vor să o dea uitării.

sâmbătă, 8 mai 2010

LA UNISON, DESPRE CRIMELE COMUNISMULUI - I

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 mai 2010

In mai puţin de o lună, nu mai puţin de 4 filme, toate din fostul bloc răsăritean, aduc mărturie, de pe micile sau marile ecrane româneşti, despre neştiutele suferinţe colective, ocultate de istoriografia oficială, ale perioadei comuniste.


Polonia, România, Georgia, Rusia – ţări legate, în ultimul secol, de o nefastă istorie comună şi de multe situaţii politice conflictuale, dau seama prin cinema de aceeaşi durere a jugului comunist. Şi poate că tocmai consonanţa acestei mărturisiri, făcute aproape la unison, va topi, treptat, o parte din vechile tensiuni, pricinuite de acumularea multor nedreptăţi şi crime nerecunoscute.

Marea tragedie a Poloniei, petrecută pe 10 aprilie 2010 pe aeroportul militar din Smolensk, a readus în prim plan cumplitul masacru de la Katyn, o palmă peste relaţiile ruso-poloneze şi o rană greu vindecabilă a istoriei. Pentru prima dată, televiziunile din România prezintă filmul din 2007 al clasicului Andrzej Wajda “Pădurea Katyn”, reconstituirea asasinatului în masă al ofiţerilor polonezi, comis în 1940 de NKVD la comanda lui Stalin. Semn al realei dorinţe de împăcare, canalele TV moscovite transmiteau filmul în premieră naţională, cu o săptămână înainte de programata întâlnire interguvernamentală, curmată de fatidicul accident. Mobilul concordiei în numele adevărului a stat şi la baza filmului realizat de venerabilul cineast polonez, care chiar după catastrofa de la Smolensk găseşte puterea de a-şi chema compatrioţii la reconciliere cu Rusia, după modelul celei realizate cu Germania. “Ruşii nu sunt cu toţii la fel. Ca şi polonezii. Sunt polonezi care au mulţi prieteni ruşi. Am avut norocul să fiu prieten cu Andrei Tarkovski, Grigori Ciuhrai şi cu mulţi alţi regizori ruşi […] Vorbesc de polonezii care doresc ca relaţiile noastre să se normalizeze. Nu pricepem de ce ar trebui să fie altfel. Dar în fiecare din cele două părţi există forţe care încearcă să frâneze aceste demersuri. Să vedem care din cele două forţe va prevala” – declară Wajda canalului TV on-line “Rossia 24”.

În aceeaşi perioadă, pe 18 aprilie TVR Cultural transmitea filmul documentar “Evadarea din Gulag” (“The Story of the Gulag Runaway”, Georgia, 2003), biografia extraordinară a luptătorului anticomunist, Ciabua Amiredjibi, erou naţional al Georgiei contemporane. Povestea, spusă chiar de fiul acestuia, Kuţna Amiredjibi, este şi o inedită frescă istorică, de la prima invazie a bolşevicilor în teritoriul sud-caucazian şi prima republică georgiană independentă (1917-1921), până la lunga perioadă de ocupaţie sovietică. Scenariul (semnat de regizor) împleteşte firul istoriei naţionale cu acela al familiei princiare Amiredjibi, adevărată dinastie de patrioţi temerari şi martiri, pe care nici cele mai cumplite prigoane nu au reuşit să o oprească de la slujirea idealului de independenţă. Protagonistul filmului, condamnat la 25 de ani de închisoare sub acuzaţia de complot contra puterii sovietice, deţinut în Gulag timp de 16 ani, de unde evadează de câteva ori şi unde organizează mai multe revolte de amploare împotriva sistemului de detenţie din URSS, pentru care e condamnat de două ori la moarte, nu este doar un simbol al rezistenţei naţionale, ci şi un cunoscut scriitor, de două ori nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Romanele sale, dintre care cel mai cunoscut este “Data Tutashia” (1973), tradus în 29 de limbi (inclusiv în română) şi ecranizat pentru televiziune în 1979, i-au adus recunoaşterea internaţională. Prezenţa pe peliculă a temerarului luptător, astăzi un venerabil octogenar cu privirea scânteietoare a unui tânăr, povestindu-şi senin uimitoarea biografie, este un rar privilegiu. El dă mărturie de un prototip uman cavaleresc şi creştin, de mult dispărut de pe harta văzută a Europei, dar care continuă să anime, iată, micile enclave dintre crestele Caucazului, rezistente la globalizare.

Alte câteva filme, precum “Portretul luptătorului la tinereţe”, debutul în lung-metraj al regizorului Constantin Popescu, o biografie dramatizată a grupului de luptători anticomunişti din jurul lui Gavrilă Ogoranu, proaspăt premiat de publicul Festivalului B-EST (20-25 aprilie, Bucureşti) şi “Amiralul” (r. Andrei Kravciuk, Rusia, 2008), transmis de curând de TVR1, drama ofiţerului de marină al Armatei Albe Aleksandr Kolceak, vin să completeze mari pete albe din tabloul istoriei secolului XX, pe care filmul (spre deosebire de presă şi de literatură), din stanii motive, are încă mari reticenţe să le abordeze.