A 2-a parte a eseului "Arvo Part si muzica sacră", apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 august 2010
Preluat de arhiva Arvo Part - România
[Fotografia este preluată de pe site-ul compozitorului]
“…În muzica lui Pink Floyd nu există suferinţă” – remarca Arvo Pärt. Suferinţa este o dimensiune a spiritualităţii pe care doar creştinismul o asumă, doar el îi înţelege valoarea constructivă, iar asta se întâmplă şi în artă, în arta creştină. De aceea întâlnim suferinţa transfiguratoare atât de rar în muzică, în artele plastice, în cinema. Iată una din trăsăturile majore care disting muzica lui Arvo Pärt de toate genurile muzicii de relaxare, ambientale, electronice pur şi simplu, progresive, dar şi de genurile minimalismului muzical.
Da, există durere şi amară lamentaţie existenţială, dusă uneori spre limitele iraţionalului şi autodistrugerii în muzica unor Emerson Lake and Palmer, Genesis, Deep Purple. Spaţialitatea fără limite creată de muzica electronică construieşte un cosmos golit de uman, autonom şi pustiu, în care omul, devastat de el însuşi şi de Dumnezeu, îşi plânge vacuitatea ori se autoflagelează. Este, cum ar spune un preot, un cosmos golit de Hristos, ori exteriorizarea omului existenţialist, cum ar rosti filozofii. Descoperind capacitatea de reverberaţie a sunetului şi de combinare practic infinită a armonicilor acestuia cu ajutorul sintetizatorului, pionierii muzicii progresive clădeau, prin anii 70, o arhitectonică sonoră nemaiîntâlnită până atunci, pentru a rosti lamento-ul omului lipsit de Dumnezeu ori uneori chiar a venera spiritul întunericului.
Dar, curios lucru, cărămida cu care e clădită muzica new-age-istă este aceeaşi care generase tulburătoarea muzică de orgă a Goticului, care însoţea magistralele cantate ale pocăinţei, înfricoşa “mulţimile păcătoşilor” ori Îl preamărea pe Dumnezeu. Originea ei componistică este aceeaşi reverberaţie a sunetului, produsă de tuburile lungi de alamă, şi combinarea practic infinită a acestuia cu ajutorul mănunchiului de fluiere metalice de lungimi diferite. Orga era “organul respiraţiei divine”, al pneumei prin excelenţă şi etimologie.
Dar orga este uitată odată cu Romantismul ori decade în minorat, iar exaltările sonore şi combinatorica muzicală a secolului XX vorbesc o altă limbă: a Ego-ului exaltat şi gonflat fără limite, până la propria decădere, a impactului năucitor cu ţărâna al omului dezbrăcat de Dumnezeu. Acuzată în mod nediferenţiat şi oarecum nedrept de satanism, până spre a fi confundată de unii apologeţi creştini cu hard rock-ul şi heavy metall-ul, muzica new-age-istă îşi dovedeşte, în pofida calităţilor meditative indiscutabile şi a rafinamentului, rădăcinile ruperii de Hristos.
Dar aceleaşi tehnici compoziţionale pot fi folosite şi în scop doxologic – ne dovedeşte maestrul estonian – totul este să te cufunzi într-o mare tradiţie doxologică, precum cea a culturii creştine, pe care s-o traduci în termenii sensibilităţii moderne. Şi Arvo Pärt face aceasta vreme de zece ani ani de tăcere ascetică, asiduă cercetare şi experiment. Concertele de clopote ale slavilor (“Polifonia e expresia corurilor îngereşti”) şi muzica gregoriană îl conduc spre înţelegerea sensului mistic al incantaţiei (“E suficient ca un singur sunet să fie frumos”) – contopirea rostirii umane cu vocea lui Dumnezeu, ca şi al sensului mistic al combinării prin reverberaţie a două sunete-voci, generatoare, printr-o tainică alchimie erotică şi prin legi acustice evidente, a celui de-al treilea sunet, neprodus de vreun instrument muzical. Înţelegerea notei muzicale ca voce distinctă şi unică a animei stă la baza acestei filozofii componistice, prin excelenţă personaliste şi creştine. Exigenţele teoretice ale dodecafonismului practicat în Consevator îl eliberează de orice patetism sau spirit facil-populist în abordarea sacrului. Firave voci umane, şoptite de sunetul plângător al viorii, intempestive răspunsuri ale Duhului, pogorâte de sus – iată dialoguri rugătoare de o mare simplitate şi precizie componistică, nemaicreate vreodată, probabil, în muzica cultă (prin excelenţă umanistă), nici în cea religioasă (riguros canonizată şi, în Ortodoxie, reticentă faţă de sublim) ori în cea arhaică populară (nedisciplinată de rigorile dialogului). De aceea, sintagma de “muzică rugătoare”, în cazul lui Arvo Pärt, nu este o vorbă goală.
Preluat de arhiva Arvo Part - România
[Fotografia este preluată de pe site-ul compozitorului]
Da, există durere şi amară lamentaţie existenţială, dusă uneori spre limitele iraţionalului şi autodistrugerii în muzica unor Emerson Lake and Palmer, Genesis, Deep Purple. Spaţialitatea fără limite creată de muzica electronică construieşte un cosmos golit de uman, autonom şi pustiu, în care omul, devastat de el însuşi şi de Dumnezeu, îşi plânge vacuitatea ori se autoflagelează. Este, cum ar spune un preot, un cosmos golit de Hristos, ori exteriorizarea omului existenţialist, cum ar rosti filozofii. Descoperind capacitatea de reverberaţie a sunetului şi de combinare practic infinită a armonicilor acestuia cu ajutorul sintetizatorului, pionierii muzicii progresive clădeau, prin anii 70, o arhitectonică sonoră nemaiîntâlnită până atunci, pentru a rosti lamento-ul omului lipsit de Dumnezeu ori uneori chiar a venera spiritul întunericului.
Dar, curios lucru, cărămida cu care e clădită muzica new-age-istă este aceeaşi care generase tulburătoarea muzică de orgă a Goticului, care însoţea magistralele cantate ale pocăinţei, înfricoşa “mulţimile păcătoşilor” ori Îl preamărea pe Dumnezeu. Originea ei componistică este aceeaşi reverberaţie a sunetului, produsă de tuburile lungi de alamă, şi combinarea practic infinită a acestuia cu ajutorul mănunchiului de fluiere metalice de lungimi diferite. Orga era “organul respiraţiei divine”, al pneumei prin excelenţă şi etimologie.
Dar orga este uitată odată cu Romantismul ori decade în minorat, iar exaltările sonore şi combinatorica muzicală a secolului XX vorbesc o altă limbă: a Ego-ului exaltat şi gonflat fără limite, până la propria decădere, a impactului năucitor cu ţărâna al omului dezbrăcat de Dumnezeu. Acuzată în mod nediferenţiat şi oarecum nedrept de satanism, până spre a fi confundată de unii apologeţi creştini cu hard rock-ul şi heavy metall-ul, muzica new-age-istă îşi dovedeşte, în pofida calităţilor meditative indiscutabile şi a rafinamentului, rădăcinile ruperii de Hristos.
Dar aceleaşi tehnici compoziţionale pot fi folosite şi în scop doxologic – ne dovedeşte maestrul estonian – totul este să te cufunzi într-o mare tradiţie doxologică, precum cea a culturii creştine, pe care s-o traduci în termenii sensibilităţii moderne. Şi Arvo Pärt face aceasta vreme de zece ani ani de tăcere ascetică, asiduă cercetare şi experiment. Concertele de clopote ale slavilor (“Polifonia e expresia corurilor îngereşti”) şi muzica gregoriană îl conduc spre înţelegerea sensului mistic al incantaţiei (“E suficient ca un singur sunet să fie frumos”) – contopirea rostirii umane cu vocea lui Dumnezeu, ca şi al sensului mistic al combinării prin reverberaţie a două sunete-voci, generatoare, printr-o tainică alchimie erotică şi prin legi acustice evidente, a celui de-al treilea sunet, neprodus de vreun instrument muzical. Înţelegerea notei muzicale ca voce distinctă şi unică a animei stă la baza acestei filozofii componistice, prin excelenţă personaliste şi creştine. Exigenţele teoretice ale dodecafonismului practicat în Consevator îl eliberează de orice patetism sau spirit facil-populist în abordarea sacrului. Firave voci umane, şoptite de sunetul plângător al viorii, intempestive răspunsuri ale Duhului, pogorâte de sus – iată dialoguri rugătoare de o mare simplitate şi precizie componistică, nemaicreate vreodată, probabil, în muzica cultă (prin excelenţă umanistă), nici în cea religioasă (riguros canonizată şi, în Ortodoxie, reticentă faţă de sublim) ori în cea arhaică populară (nedisciplinată de rigorile dialogului). De aceea, sintagma de “muzică rugătoare”, în cazul lui Arvo Pärt, nu este o vorbă goală.
Postări
2 comentarii:
Care-i legatura dintre Pink Floyd si muzica new-age? (banuiesc ca e vorba de muzica de tip chill out de azi (muzica de scurtcircuit neuronal) ale carei secvente nu duc nicaieri). Cine gaseste o filiatie aici nu asculta cu ce trebuie.
Considerandu-l de interes pentru cititori, am postat un comentariu primit pe email, dar am pastrat anonimatul autorului, neştiind dacă acesta vrea sau nu să-şi divulge identitatea. Elena Dulgheru
Spatialitatea. Ea exista si in muzica progresiva, si in cea new-agista, si la Arvo Part. Toate 3 au spirite diferite, dar acest parametru comun, care este definitoriu pt fiecare (si e absent din cele mai multe muzici clasice si moderne) deschide cateva orizonturi ale intrebarii.
Trimiteți un comentariu