Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 29 martie 2012

Când sfinţii pun la cale conferinţe


Apărut (sub titlul ”Sfinţii mijlocesc dialogurile teologice”) în Ziarul Lumina din 29 martie 2012

Sesiune a Conferinţei "Sf Grigorie Palama..." la Veroia (Grecia)

Marile imperii se cuceresc prin învăluire. Şi, evident, prin iubire. Întâi provinciile – porţi mai permisive pentru străini, care facilitează drumul spre Centru. Centrul, însă, trebuie adulmecat de la început, trebuie visat şi gândit, căci el va trasa căile, drepte sau ocolite, după cum le va deschide Dumnezeu, către Poarta Inimii imperiului. Dacă le va deschide. Un imperiu nu trebuie forţat, dacă nu vrei să fii resorbit în vintrele lui.

Nu e uşor să iubeşti un imperiu. De fapt, e o artă destul de complicată, mai ales dacă altora le-a inspirat cândva teamă. Iubeşte Dumnezeu imperiile lumii?… Îl iubesc imperiile pe Dumnezeu?

Bizanţul mă fascinează de ani buni. Poartă a Cerului, centru al lumii, spaţiu de întâlnire a lumii vechi cu cea nouă, creştină, Bizanţul continuă să radieze şi să atragă. În pofida oricărei căderi, ba poate cu atât mai mult. Din Anatolia până-n Caucaz, de la Roma la Dunăre, din Dinarici până-n stepele Spaniei, vestigiile sale vorbesc de o lume care a fost şi, pe alocuri, încă mai va să fie. Bizanţul continuă să profeţească. El poartă, încă de la căderea sa, semnele apusului Europei. Dar şi pe acelea ale resurecţiei Zilelor din urmă. Biserică aerobă, Bizanţul a fost cu totul adoptat de Dumnezeu.

Bizanţul de ieri, Bizanţul de azi...
Biserica Sf. Grigorie Palama (Salonic)
Un bătrân saltimbanc caucazian m-a vindecat definitiv de complexele în faţa Bizanţului. Şi am înţeles că marele imperiu nu este azi un imens muzeu în aer liber, răspândit peste mai multe frontiere ci, în primul rând, un izvor nesecat de inspiraţie şi creativitate. Aşa că Dumnezeu m-a adus, în sfârşit, în inima lui. În inima Greciei.

Întâlnirea unui critic de film cu Sfântul Grigorie Palama ţine de rânduiala minunii. Mai ales în cadrul doct al unei conferinţe teologice internaţionale, când am avut senzaţia că sfântul ni se oferă în întregime. Chiar şi unor intruşi ca mine, sosiţi pe calea (iar, ocolită!) a istoriei artei. A artei creştine, evident, purtată de duhul isihast al unor icoane venite de departe. Pe calea, pe care am evocat-o deja, a descoperirii iconarului Dionisie şi a unui fotograf credincios, deprins să surprindă lumina pictată între silabele rugăciunii.

Dionisie, Yuri Holdin, Grigorie Palama şi Paisie Aghioritul, Marele Mucenic Dimitrie, soborurile de sfinţi ocrotitori ai pământului grec şi în special ai Salonicului, Siluan Athonitul – iată o suită de nume luminoase, aduse împreună de acelaşi duh şi care ne-au aşezat şi pe noi împreună.

Sfântul Grigorie Palama: Semnificaţia teologică şi filosofică a lucrării sale” – acesta a fost titlul conferinţei organizate între 7 şi 15 martie la Salonic de Universitatea Academiei Ecleziastice din localitate, în colaborare cu Institutul de Studii Creştin-Ortodoxe din Cambridge (IOCS), sub oblăduirea Înalt Prea Sfinţiţilor Kallistos Ware (Anglia), Hierotheos de Nafpaktos (Grecia) şi a altor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Grece.

IPS Kallistos Ware la Mitropolia de Lagkada
Persoana umană în viziunea Sf. Grigorie Palama”, “Sf. Grigorie Palama şi falsele dileme din metafizica, etica şi epistemologia contemporană”, “Efectul isihasmului asupra icoanei Schimbării la Faţă”, “Influenţele isihaste din filosofia religioasă rusă”, “Sf. Grigorie Palama şi renaşterea religioasă din Africa”, “Sfinţii Grigorie Palama şi Siluan Athonitul” – iată, luate aproape la întâmplare, câteva dintre titlurile reprezentative ale conferinţei. Exigenţa selecţiei lucrărilor a asigurat un înalt nivel academic întregii manifestări, fără ca aceasta să-i confere răceala “academică” specifică evenimentelor de profil. Încă un semn al mâinii Sfântului Palama. Şi nu în ultimul rând, cum aveam să-mi dau seama, al rugăciunilor entuziastului organizator al conferinţei, Costas, adică Dr. Constantinos Athanasopoulos, profesor de filosofie la IOCS.

Spontan, prietenos şi energic, punctual până la tiranie şi omniprezent, Costas (aşa îi spunea toată lumea) a fost, într-adevăr, sufletul conferinţei. Dictor elocvent şi convingător, moderator, operator video şi maestru de ceremonii, lider şi executant, Costas era peste tot. De dimineaţa până seara, fără să-şi piardă vreodată capul, fără să scape o clipă lucrurile din mână, fără să intre în panică şi fără să-şi piardă simţul umorului. Prea multe paradoxuri pentru un balcanic, fie şi unul ajuns la Cambridge! Obişnuită cu un “PR” aproape industrializat, format din echipe consistente, am fost uimită să descopăr că toată această amplă manifestare (43 de vorbitori din Europa şi America, alocuţiuni ample de 30-40 de minute, desfăşurate timp de 6 zile în 5 locaţii diferite, fiecare cu o semnificaţie eclezială deosebită, un bogat program cultural şi de pelerinaj) este ţinută în spate de un singur om! Şi nu m-am abţinut să nu-i iau un interviu.

E.D. – Domnule Constantinos Athanasopoulos, vă rog să vă prezentaţi.

C.A. – Sunt licenţiat în filosofie. Am predat filosofie în Grecia, Italia şi Scoţia şi sunt director al Departamentului de Învăţământ la Distanţă al IOCS şi lector de filosofie asociat la Open University, Scoţia.

E.D. – Sunteţi, de fapt, iniţiatorul acestei conferinţe. Cum v-a venit această idee?

C.A. – Nu este meritul meu, este Sf. Grigorie Palama cel care a făcut totul. Am o mare evlavie faţă de Sf. Grigorie Palama, îl consider unul dintre sfinţii mei protectori. El m-a salvat dintr-o mare dilemă filosofică pe care am avut-o în timpul facultăţii, legată de gândirea lui Toma d’Aquino. La Sf. Grigorie Palama am găsit răspunsurile. După asta i-am studiat opera în profunzime, asta se întâmpla pe la începutul anilor ’90. Iar povestea conferinţei este aşa. Studenţii mei de la Cambridge voiau să viziteze Muntele Athos. Am un prieten la Academia Ecleziastică din Salonic şi, ştiind că ziua Sfântului Grigorie Palama este pe 11 martie, iar moaştele sale se află într-o biserică din oraş, ne-am gândit să îl prăznuim prin organizarea unei conferinţe internaţionale în perioada hramului său. Aşa a început totul.

E.D. – Cum de aţi avut curajul să puneţi în practică acest proiect, de o asemenea anvergură, de unul singur?


Participantii la Conferinta la Institutul de Studii Patristice din Salonic

C.A. – Nu este meritul meu, este al Sfântului. Ceea ce ne-a unit în această conferinţă este evlavia faţă de Sfântul. Ceea ce ne-a dat putere să ajungem aici din toate colţurile lumii este evlavia faţă de Sfântul. Ceea ce mi-a dat mie putere este evlavia faţă de Sfântul. Sfântul a făcut această conferinţă, nu eu. Desigur, oamenii de la Academia Ecleziastică au fost minunaţi, dar Sfântul e cel ce a făcut totul. Eu nu consider că am făcut ceva important. Tot ce am făcut este să-mi plătesc o parte din datoriile faţă de Sfântul. Atât.

E.D. – Ne-am bucurat de prezenţa luminoasă a Înalt Prea Sfinţitului Kallistos Ware, a cărui binecuvântare s-a simţit pe toată perioada desfăşurării conferinţei.

C.A. – Da, îi sunt recunoscător Înalt Prea Sfinţitului Kallistos, el a fost sufletul conferinţei şi el m-a încurajat să o fac.

E.D. – Având în vedere actualitatea Sfântului Grigorie Palama, credeţi că această conferinţă ar putea deveni o tradiţie?

C.A. – Asta nu depinde de mine, eu sunt o singură persoană. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce am reuşit să fac, dar fără o echipă este foarte greu. Dacă Dumnezeu va voi, se va face.


Fotografii de Elena Dulgheru

Înregistrarea video a expunerii mele: http://pemptousia.com/video/st-gregory-palamas-taboric-light-in-russian-visual-culture/

vineri, 23 martie 2012

“Scara Raiului în cinema” premiată de Uniunea Cineaştilor


Ştire apărută în Ziarul Lumina din 23 martie 2012

Sâmbătă 17 martie, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Cineaştilor din România, un juriu de profesionişti, condus de regizorul Alexa Visarion a conferit volumului “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, semnat de criticul de film Elena Dulgheru (Editura Arca Învierii, 2011) Premiul Uniunii Cineaştilor pentru analiză filmologică. Alte premii au fost acordate producţiilor cinematografice autohtone din 2011 de scurt şi de lung metraj, film experimental, animaţie, documentar şi ficţiune, înscrise în concurs. Întregul eveniment, desfăşurat la cinematograful Studio din capitală, a fost coordonat de regizorul de film Laurenţiu Damian. Cartea “Scara Raiului în cinema” a mai fost laureată în decembrie 2011 cu Premiul de excelenţă "George Littera" al Asociaţiei Culturale Diallog. 


joi, 22 martie 2012

Anunţ umanitar pentru Gabriela Tudorache

Am fost rugată să public un anunţ umanitar de pe blogul Gabrielei Tudorache. L-am prescurtat şi îl postez mai jos.

Gabriela Tudorache are 42 de ani și este mama a doi copii, de 13 ani și de 23 de ani. Gabriela a fost diagnosticată cu Meningiom, tumoare cerebrala benigna pe nervul optic - boală care duce la pierderea vederii și are deznodământ fatal. Singura ei speranță este în Germania, la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra, la medicul Prof. Dr. Fahlbusch, singurul care i-a garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp. Dar familia nu are suma cerută pentru operație: 35.000 de euro.

Fiecare persoană poate fi un înger păzitor al Gabrielei, donând din puținul pe care îl are.
Să ne unim cu toții, să donăm sau macar să difuzăm povestea de viață a Gabrielei.
Donaţii se pot face în conturile:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)

SWIFT : RNCB RO BU 


RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

vineri, 9 martie 2012

Cărţile Ortodoxiei, în Inima Europei - pelerinaj parizian


Apărut în Ziarul Lumina de vineri 9 martie 2012. Foto: Elena Dulgheru
 

Oamenii merg la Paris ca să-l vadă, ori ca să fie văzuţi. Şi auziţi. Ca să cumpere ori să vândă. Ca să picteze, ori să se lase pictaţi. Ca să se inspire, să înveţe, ori să uite... Ca să se refugieze de revoluţii, în metropola care continuă se se hrănească din gloria revoluţiilor. Ca să-l cucerească… ori să se lase cuceriţi de el. Românii, mai mult decât alţii, ca să se simtă acasă. Ca să înfrunte, cel puţin o dată în viaţă, acest mare miraj. Ca să intre în rezonanţă cu acestă inimă a Europei.

Decadenţă şi grandoare imperială, elanul uitat al căutării Graalului şi patima cuceririi Bizanţului, raţionalism renascentist, idealurile utopiilor umaniste şi nevrozele sângeroase ale revoluţiilor - de bun sau de rău augur, mai toate marile mutaţii de spirit ale bătrânului continent par să aibă ca locaţie de manifestare “Oraşul Luminilor”, care se comportă asemeni unui magnet al undelor noetice europene. Sau asemeni unei inimi care concentrează marile fluxuri pasionale ale continentului, reechilibrându-le şi redându-i-le în circuit. Să privim Parisul cu atenţia unui cardiolog! Cei adormiţi în formule osificate au a se teme de Paris! Căci Parisul nu se lasă cucerit (grecii o ştiau) decât de… frumuseţe!

Pe mine m-a purtat spre Paris zvonul unui târg internaţional de carte, “Les Journees du livre orthodoxe”, un prim forum european de profil, organizat de portalul de ştiri Orthodoxie.com în parteneriat cu Editions du Cerf şi găzduit de localurile companiei de asigurări Mutuelle Saint-Christophe. Metropolă a celor mai spectaculoase aculturaţii, Parisul îşi revendică de drept şi titlul de prim bastion al ortodoxiei moderne occidentale, devenind, în perioada ghettoului comunist răsăritean şi al triumfului ideologiei marxiste în toată Europa, centrul discret de iradiere a culturii ortodoxe, răsădite aici la începutul secolului XX de primii emigranţi ruşi. Această vocaţie a prins rădăcini. Atât Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge, cât şi cele câteva edituri francofone orientate spre spiritualitatea creştin-răsăriteană (YMCA, L’Age d’Homme, Le Cerf) au dezvoltat o mişcare de redescoperire a Ortodoxiei, numită “Şcoala de la Paris”, care a depăşit cu mult frontierele Franţei şi pe cele confesionale, contribuind semnificativ la dialogurile ecumenice.

Potrivit sitului orthodoxie.com, astăzi există în Franţa mai mult de o jumătate de milion de ortodocşi, afiliaţi în jurul a aproximativ 250 de locaşe de cult şi a vreo 20 de mănăstiri, administrate de Adunarea episcopilor ortodocşi din Franţa. Câteva generaţii de ruşi şi de români, dar şi de francezi, organizaţi în parohii proprii, beneficiind de servicii religioase în limba maternă şi păstoriţi de personalităţi pastorale iradiante (precum pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard).

În acest fecund creuzet cosmopolit, un târg de carte pan-ortodoxă este cât se poate de binevenit şi de necesar şi sunt convinsă că prima sa ediţie îşi va arăta roadele. Îngrijită de părinţii Christophe Levalois şi Jivko Panev, personalităţi reprezentative ale vieţii editoriale şi universitare ortodoxe franceze, prima ediţie a Zilelor Cărţii Ortodoxe (Paris, 17-18 februarie 2012) a reprezentat, în primul rând, o punere în relaţie a celor mai importanţi actori editoriali din marile centre ortodoxe ale lumii. 


Imagine de la Târgul de Carte Ortodoxă de la Paris

Edituri anglofone şi francofone importante, ca St Vladimir’s Seminary Press (New York), L’Age d’Homme, YMCA şi Le Cerf, dar şi Sophia, Cathisma şi Arca Învierii din România, publicaţii ale Institutului Saint Serge, ale Mitropoliei Române a Europei Occidentale şi Meridionale şi ale unor mănăstiri ortodoxe franceze (St. Antoine le Grand şi Transfiguration) au reprezentat oferta, neuniformă şi defel exhaustivă (lingvistic şi geografic), dar reprezentativă pentru “Ortodoxia diasporelor”, a primei ediţii a târgului. Concentrate, deocamdată, nu atât pe vânzări, cât pe stabilirea unor punţi de comunicare, Zilele Cărţii Ortodoxe de la Paris au reprezentat şi un forum de gândire şi dialog al Ortodoxiei de azi, concretizat într-o suită de conferinţe, mese rotunde, momente de muzică ortodoxă. Un cuvânt al Mitropolitului Emmanuel, preşedintele Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa şi o conferinţă a Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk, preşedintele Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Rusiei au scos în evidenţă priorităţile actuale ale relaţiilor pan-ortodoxe, iar Ierom. Macarie (Mănăst. Simonos-Petras, Sf. Munte Athos) a conferenţiat pe tema “Tradiţiei vii a Sinaxarului în Biserica Ortodoxă”. O masă rotundă, susţinută de Jean-François Colosimo, Pr. Nicolas-Jean Sed şi Nikita Struve a diagnosticat starea de fapt şi obiectivele vieţii editoriale ortodoxe de azi.

Pr Cleopa şi Teofil la Paris, evocaţi de ierom. Makarios


Desigur că asemenea manifestări nu ar fi putut avea loc fără aportul substanţial al bisericilor “diasporelor ortodoxe” din Franţa, iar cele româneşti sunt astăzi, se pare, dintre cele mai numeroase şi mai dinamice. Nu întâmplător, prezenţa românească a fost, în cadrul editurilor nefrancofone de la târg, cea mai vizibilă. Ea este legată în primul rând de Mitropolia Română a Europei Occidentale şi Meridionale, cea care a asigurat participarea cărţilor româneşti, cât şi, direct sau indirect, de cele două importante parohii româneşti din Paris, Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, respectiv Sf. Parascheva şi Genoveva.


Copii la Atelierul Brâncuşi
Spiritualitatea ortodoxă română a Parisului e concentrată în jurul acestor două parohii. Două insule de românitate. Prima poartă cu sine o întreagă istorie a emigraţiei româneşti la Paris, de la Brâncuşi şi Cioran, până la Principesa Ileana a României (devenită Maica Alexandra) şi nume reprezentative ale dizidenţei anticomuniste. E suficient să asculţi un pomelnic, pentru a simţi reînviat trecutul (trist, glorios?) câtorva generaţii ale exilului – personalităţi artistice, literare şi politice, mânate de vânturile istoriei spre meleaguri de mai multă stabilitate. Tot aici, la Catedrala din strada Jean de Beauvais au slujit odinioară părintele cărturar Constantin Virgil Gheorghiu şi Sf. ierarh Ioan Maximovici, marele ocrotitor al ruşilor exilaţi. Cea de-a doua parohie, mult mai tânără, măsoară pulsul actual al vieţii culturale ortodoxe româno-franceze: cicluri de cinematecă ortodoxă, intitulate edificator “cateheză-film”, un festival anual de artă creştină, debutat în 2011 sub genericul “De dragul frumosului”, dar şi un Centru Ortodox de Studii şi Cercetări "Dumitru Stăniloae" (inaugurat tot în 2011) îşi au originea în catacomba ortodoxă a Catedralei din Saint Sulpice. Să redescoperim catacombele, pentru a reînvia inima marilor catedrale! – iată îndemnul pe care par să ni-l propună preoţii animatori ai celor două parohii româneşti din Oraşul Luminilor.

Niciodată n-am ştiut dacă emigranţii trebuie plânşi sau invidiaţi. Probabil, ei alcătuiesc un chip asemeni celui dintr-o veche icoană a lui Hristos, în care o jumătate a feţei zâmbeşte, iar cealaltă suferă. Câtă vreme această icoană este vie pe chipul lor, este bine. Căci ne pot mântui şi zâmbetul, şi suferinţa. Şi de atâtea ori “marile rătăciri” s-au tranformat în regăsiri salvatoare!


sâmbătă, 3 martie 2012

Peregrinări caucaziene: mirajul Elbrusului [III]


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 5 martie 2012

Elbrusul nu se cucereşte uşor, nici măcar cu privirea. Mai ales dintr-un microbuz şubrezit, venit din vremurile socialismului şi scârţâind din toate balamalele pe şoseaua pustie, ce nu se mai termină. În sfârşit, un prim sat kabardin. Ni se vorbeşte de rasa valoroasă de cai kabardini de export şi de istoria micului popor nomad care, de frica tătarilor din Crimeea, cere în 1503 protectoratul Rusiei. Şi îl primeşte, sub forma căsătoriei dintre Ivan cel Groaznic şi o prinţesă kabardină, botezată Maria. Se pare că n-a fost de bun augur.

Foarte rar depăşim câte un sat la marginea şoselei: au nume cu rezonanţă tătărească, aspru-telurică, imposibil de ţinut minte, reţin doar semnificaţia pastorală: „Omul care stă pe buştean”, „Apa frumoasă”, „Ciobanul”. Plăcuţele indicatoare, ca şi firmele de la magazinele săteşti (de pildă, „Tamerlan”) sunt scrise în ruseşte, pentru simplul fapt că mica naţie nomadă nu are scriere proprie, realitate valabilă pentru multe etnii din Caucazul de Nord. Vorbesc fiecare o altă limbă şi nu se înţeleg între ei decât în ruseşte, explică ghidul nostru, „Chingachgook”, adăugând că în Caucaz locuiesc în jur de 90 de naţii de toate religiile, inclusiv idolatre, în unele zone izolate. Faptul e cunoscut, l-am citit şi eu în monografii, îl repetă toţi muzeografii.

Traversăm un râu subţirel, Malka, cel mai mare din republică, ni se spune. Trecem în viteză pe lângă un cimitir părăsit, o adunătură de pietre cenuşii: kabardinii nu au cultul morţilor, susţine studentul-călăuză (poţi să-l contrazici?), un proverb de pe-aici zice că „Cine iese ultimul din cimitir va ajunge primul acolo!”. Sinistru proverb, sinistră stare a morţilor şi a viilor! Într-un târziu voi afla istoria şi mai tristă a kabardinilor: au fost creştini până în secolul XVII, când au trecut în masă la Islam. Desigur, nu de bunăvoie. Acesta este Caucazul.

Dincolo de Republica Kabardină, spre est, se întinde Osetia de Nord, cu martirizatul Beslan, locul asasinării a câteva sute de elevi (majoritatea ruşi şi creştini) de către teroriştii ceceni. Au fost torturaţi prin înfometare şi însetare timp de câteva zile, după care au fost împuşcaţi. Dar noi virăm către dreapta, spre sud, pentru a ne apropia de poalele Elbrusului. Oprim într-un cătun minuscul cu aspect de sat dogrogean, pentru un ceai, o cafea la pahar de plastic – e ultimul popas înainte de marea ascensiune. Intru în vorbă cu vânzătoarea şi proprietara magazinului sătesc, aş fi vrut să cumpăr din această regiune însorită nişte roşii, alte fructe şi legume locale, e mijloc de iunie, vremea e frumoasă, mai cald ca în Bucureşti, dar nu găsesc decât chifle preambalate şi caşcaval de capră tras fideluţe şi împletit în codiţe aurii, ca de fată plăvană. Cumpăr, gust: un prim eşec: fiecare fidea are consistenţa unui cablu de cauciuc, l-ar putea mesteca numai dinţii aciculari ai unui şoarece. De jur împrejurul satului, ogor nesfârşit, clima e prielnică agriculturii, geografia, la fel. “Aveţi atâta spaţiu, de ce nu cultivaţi legume?” “Drept să vă spun, preferăm să le aducem de la oraş, spune ţăranca blazată, noi nu le prea cultivăm pe aici, mie îmi place carnea, să-mi dai zilnic carne!” Femeia e zdravănă, sănătoasă, cu basma trasă pe frunte şi riduri multe pe faţa plată cu ochii codaţi, la noi ai fi numit-o tătăroaică. Dar ea e kabardină, tot musulmană, şi nu se miră că sunt din România, iar eu nu o întreb dacă ştie unde este pe hartă.

Intrăm în Republica Karaceaevo-Cerkessă. Aceeaşi pustietate, dar peisajul e mai înalt, şoseaua, tot pustie, face o buclă, în sfârşit am câştigat în altitudine şi podişul sever capătă vraja picturilor lui Sariyan: la orizont licăreşte, domoală, pâcla albicioasă a munţilor. Pământul proaspăt arat (în sfârşit, cineva, undeva, munceşte!) contrastează cu lumina lăptoasă şi sidefie a depărtărilor. Bisericile ruseşti au dispărut. Începe să răsară câte-o moschee, semn că există pe undeva, ascunse, şi sate. Cerkessii sunt musulmani, ca şi balcarii şi kabardinii. Doar osetinii sunt ortodocşi. Pâlcuri sărăcăcioase de oi, pe care nu le poţi numi turme, doi-trei cai răzleţi, câte o clădire părăginită cu aspect de siloz socialist, pierdute în peisajul lunar. Aici mai există sovhozuri. Alt minaret. Unde eşti, „ciobănaş cu trei sute de oi”? Unde eşti, cultură a plaiurilor, a doinelor şi transhumanţei? La revedere, plai mioritic! Munţii de aici au alte legi, alte legende, alte poveşti. Voi ajunge, oare, la ele?

Foto: Elena Dulgheru