Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Despre dragoste, atât cât ne-a mai rămas: ”Love building”


 
Love building, debutul în lung-metraj al Iuliei Rugină, este o comedie de actualitate, concepută după toate rețetele succesului, așa cum puține filme autohtone, chiar și din tânăra generație, o fac. Cel mai ”americănesc” dintre producțiile 100% românești ale Noului Val, în sensul strategiei de abordare a discursului, atent focusat către nivelul de așteptare al publicului recent, filmul exploatează nostalgia tot mai acută a spectatorului după dragoste-umor-gândire pozitivă - trinom pe care nu prea-l întâlnești în cinema-ul autohton, în ciuda tinereții și efervescenței acestuia; ba mai mult, de care se pare că și tinerii noștri cineaști, și ”dinozaurii” se feresc ca de foc. 
Dacă majoritatea filmelor generației tinere readuc în prim-plan, într-un fel sau altul, vârful rupt, bălăngănindu-se a pagubă, al molidului de Crăciun al lui Porumboiu, sugerând monocord că ”așa e viața” (pe Dâmbovița sau la Vaslui, evident...), iată un film care, fără a întoarce spatele ”vieții”, aduce un suflu pozitiv, mobilizator și optimist (chiar dacă ușor superficial), trebuincios ca piperul într-o cinematografie care, în ciuda tinereții, riscă să se înece în monotonie și blazare. 
 
Era nevoie de un suflu de creație feminin (Iulia Rugină - regizoare și scenaristă, alături de coscenaristele Ana Agopian și Oana Răsuceanu), care să dea tonul, cu prospețime, curaj și profesionalism, acestei noi direcții. Tripletul feminin s-a racordat perfect cu tripletul masculin producător, dar și creator - Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol, trei actori cunoscuți, fondatori ai școlii ActoriedeFilm.ro, care a și furnizat cea mai mare parte a distribuției. Rezultatul colaborării îl exprimă cu franchețe, modestie și pragmatism Dragoș Bucur, cel mai cunoscut dintre animatorii proiectului: „10 zile de filmare, 34 de actori, 50.000 euro [infim de puțin - n.n.], 3 prieteni, 1 regizoare, 3 scenariste, 83 minute de comedie de calitate și... un vis împlinit...”. 
 
Filmul este conceput ca un documentar ce descrie cu umor, într-o viziune politic-corectă europeană, o sesiune de o săptămână într-un centru de terapie de cuplu. Centrul ”Love building”, dotat mai mult cu ”servicii” decât cu științe taumaturgice și plasat, inspirat, într-o stațiune de pe lacul Balotești, se ocupă mai mult de ”remodelarea relației” în ședințe de grup, decât de suflete cu probleme unice și insurmontabile. De aici, pe de o parte, senzația agreabilă de tabără de vară, pe de altă parte, senzația (tonică sau egalizatoare) a similitudinii problemelor tuturor - adică perspectiva psihoterapeuților, cea din care și este abordat filmul. 
Premisa terapeutică - foarte contemporană -, sintetizată în subtitlul filmului (”Dragostea nu mai e cum a fost odată ca niciodată”), este explicată de la început de ”guru”-ul centrului, alias Dragoș Bucur - ca de obicei, simpatic, firesc și foarte terestru: mitul iubirii de-o viață este epuizat, ”să fim serioși!”, dar chiar și în aceste condiții merită să faci ceva ca să salvezi... o relație! Filmul poate fi gustat pentru onestitate și sensibilitate la realul urban imediat, dacă acceptăm aceste premise. 
Premisa scenaristică - urmărirea a 14 cupluri în criză (dintre care 2, că tot vorbisem de corectitudine politică, de același sex) pe durata unui film de o oră și jumătate (ceea ce înseamnă, explică Ana Agopian, în jur de 3 minute acordate fiecărui personaj, adică extrem de puțin pentru conturarea și includerea lui în acțiune) - impunea distanțarea de orice aprofundări psihologice, deschizând în schimb porțile comediei de situații. O comedie care trăiește dramaturgic din relaționarea între grupul terapeuților (”profesioniștii”), cel al managerilor clinicii (”exploatatorii” - excelent personajul ”Cruellei”, care ar merita dezvoltat) și cel al pacienților (unii, veniți din curiozitate, ca în vacanță; ofertantă ca sursă a comicului, soția nimfomană a unui ”mare parlamentar”, venită singură, din plictiseală, care îl seduce pe cel mai acru dintre terapeuți). 
Generatorul principal al comicului - găselniță excelentă, care ar merita mai mult exploatată (poate, în Love building 2, care e deja anunțat!) este vulnerabilitatea interioară pe care o ascunde fiecare din cei trei tineri psihoterapeuți: toți trei, cu o situație maritală incertă, mai pe românește, ”celibatari neconvinși”, au de fapt serioase probleme de comunicare: bizarerii, timidități întârziate, infantilisme, rupturi sentimentale nevindecate - toate vor ieși la iveală, stârnind zâmbete și nu lacrimi, din relaționarea cu grupul de pacienți, pacienți dintre care unii devin, inerent și involuntar, surse de vindecare (mai mult sau mai puțin ortodoxă) sau de adâncire a propriei crize pentru ”terapeuții amorului”. 
Decență, nici o tendință exhibiționistă (lăudabil la un astfel de subiect), umor bun, emoții bine temperate și o atmosferă relaxată, de vacanță - iată ingredientele acestei comedii foarte contemporane și foarte terestre, în care actorii încearcă să se bucure și să ne bucure de puținul care ne-a mai rămas.

miercuri, 27 noiembrie 2013

O incursiune fundamentală în universul tarkovskian

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 noiembrie 2013


Un tom de aproape 500 de pagini scrise mărunt, fără poze, despre Andrei Tarkovski. Un volum construit ca o casă cu mai multe intrări, care, la orice pagină l-ai deschide, oferă o mulțime de lucruri dense și interesante, ce te invită să intri cu curaj în inima textului. Cartea lui Costion Nicolescu, ”Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski”, apărută la Editura Lumea Credinței și lansată marți 12 noiembrie la librăria Sophia din București, răspunde cum nu se poate mai bine avidității de informație și comentariu a publicului român în legătură cu fenomenul Tarkovski.

A scrie o carte despre Tarkovski, astăzi, în România, după ce în lume s-au publicat rafturi întregi de studii și monografii, câteva mii de tomuri acoperind toate modurile de abordare - poate fi un act temerar, unul de bravadă sau unul de inconștiență; dar, pe lângă acestea, și un act de iubire. Costion este un scriitor temerar, dar un temerar avizat, lucid și întru totul conștient de demersul său. Cartea lui s-a scris lent, autorul a adunat și decantat în ea o întreagă experiență de aproape o jumătate de veac de ”trăire și cugetare alături de Tarkovski”. Îndrăgostit iremediabil de marele cineast, cunoscutul teolog și eseist a colecționat un material imens de publicații (din spațiul occidental, în special din cel francez) – articole, interviuri, monografii, a asimilat pe îndelete și meditat asupra tuturor scrierilor cineastului (de la scenarii până la legendarele jurnale) și – cel mai important lucru pentru o nouă monografie Tarkovski - și-a ales o temă esențială, nemaiabordată până acum, o temă de mare actualitate în strategia de salvgardare a omului religios postmodern: cele trei mari virtuți creștine – credința, nădejdea și iubirea - în viața și opera marelui cineast. Titlul, lung doar în aparență, sintetizează cum nu se poate mai bine dimensiunea etică a mesajului tarkovskian – lecție de supraviețuire spirituală prin credință, speranță și dragoste, adresată întregii umanități. 
 
În această cheie de lectură abordează teologul-eseist atât bogatul material documentar de care face uz, cât și filmografia tarkovskiană, din cadrul căreia nu îl interesează atât resorturile estetice, cât cele etice, pe care le surprinde cu  acuitate, pentru a le pune în relație cu microuniversul biografic familial al regizorului, cu contextul sovietic și cu marea cultură rusă (pe care o răsfoiește dezinvolt, avizat și aplicat), dar mai ales cu marile repere valorice creștine – grilă de lectură a textelor și metatextelor tarkovskiene.

Cartea este valoroasă pentru cititorul român în primul rând pentru incursiunea amplă, atent și empatic comentată, în biografia (cea obiectivă, a faptelor și cea subiectivă, a reflexiilor) regizorului. Pe cât de enigmatic rămâne, Tarkovski este cineastul cu cea mai binecunoscută biografie din lume: datorită numeroaselor mărturii despre el, consemnate de-a lungul anilor de zeci de prieteni, rude și colaboratori, dar mai ales datorită jurnalelor sale, se poate alcătui o diagramă aproape zilnică a vieții lui, timp de câteva zeci de ani – întâlniri, proiecte, prietenii, certuri, decepții, gânduri, impresii, boli, probleme administrative de familie și profesionale – toate sunt notate aproape zilnic în paginile jurnalului, de care nu se desparte niciodată. 

Costion are dragostea, tenacitatea și curajul de a se apleca asupra acestui material documentar imens, pentru a reconstitui, cu harul unui atent biograf, dar și cu o inimă de prieten, pulsul interior al unei personalități fascinante și pentru a argumenta din toate direcțiile profilul profund creștin al marelui cineast și gânditor.

Cuceritoare este și perspectiva volumului: atât viața, cât și opera lui Tarkovski sunt puse, în aceeași măsură, sub semnul credinței, speranței și dragostei. Autorul urmărește trinomul virtuților creștine nu doar în opera și gândirea, ci și în viața marelui cineast – soluție biografistă originală, care prilejuiește treceri în revistă atente și unice prin abordare, precum cele ale prieteniilor (personale, livrești și a celor din filme) – toate, puse sub semnul iubirii-philia, ori a relațiilor de familie (înșirate conștiincios pe axa arborelui genealogic, așa cum o fac și alți biografi ai regizorului). 
 
Eseist prolific, autor a aproape douăzeci de volume de teologie și etnografie, Costion Nicolescu semnează acum ceea ce se va numi, cred, în curând, cartea vieții sale. O carte fundamentală – cum s-a spus deja – pentru cultura română și un reper neneglijabil pentru literatura monografică tarkovskiană universală.

*    *     *

Puteți urmări aici lansarea cărții din 12 noiembrie de la librăria Sophia

joi, 7 noiembrie 2013

„Raiul în cinema este un rai al întrebărilor” - Iași, Serile Doxologia

Reportaj de Maria Burlă din Ziarul Lumina - ediția de Moldova de Luni, 28 octombrie 2013

 

Criticul de film Elena Dulgheru, la Serile Doxologia

„Raiul în cinema este un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii“

Joi, 24 octombrie 2013, Elena Dulgheru a fost invitata Serilor Doxologia, eveniment organizat de Centrul Cultural Misionar Doxologia al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi moderat de pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor. Întâlnirea a avut loc de la ora 18:00 la Biserica Talpalari din Iaşi şi a constat într-o triplă lansare de carte: „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“, autor Elena Dulgheru, „Canonul lui Tarkovski“, autor Dmitri Salînski, şi „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, autor Elena Dulgheru, toate apărute la Editura Arca Învierii. 
Elena Dulgheru este critic de film, jurnalist, poet, traducător, doctor în cinematografie şi media. Este autoare a volumelor: „Tarkovski. Filmul ca rugăciune“, Ed. Arca Învierii - Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; „De vorbă cu Marina Tarkovskaia“, Ed. Arca Învierii, 2004; „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“, Ed. Arca Învierii, 2011. Este membră a Uniunii Cineaştilor din România şi a Asociaţiei Jurnaliştilor şi Editorilor Creştini, dar şi membră a juriului la diferite festivaluri de film.

 

Trăirea în Dumnezeu, pornind din zona modernismului

Întâlnirea a debutat cu un recital de poezie susţinut de autoare din volumul „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, dintre care redăm câteva titluri: Supravieţuitorul, Visul rătăcitorului, Romanţă traviată,  Peştele de aur. 
„Mărturisesc că unele poezii sunt scrise sub inspiraţia filmelor lui Tarkovski, iar altele sunt dedicate lui concret. Totuşi, volumul de versuri încearcă să transpună trăirea în Dumnezeu, pornind din zona modernismului celui mai actual, trecând uşor prin ceea ce înseamnă asumarea artistică şi spirituală a unor  gânduri, provocări ale modernităţii şi un urcuş către poezia mistică de tip modern, într-un dialog permanent cu modernitatea şi într-o păstrare permanentă a sincerităţii, a prospeţimii, a dialogului pe care reuşim să-l mediem între ceea ce simţim noi. Chiar dacă suntem copleşiţi de cele exterioare, de diverse obligaţii şi lucruri care vin din toate părţile şi vor să ne sperie, să ne fure pacea, trebuie să reuşim să ne găsim o stare sufletească superioară“, a subliniat Elena Dulgheru. 

 

Maturizarea omului întru Dumnezeu merită toată atenţia artei de calitate

Invitata Serilor Doxologia a vorbit apoi celor prezenţi despre semnificaţia scării raiului în cinematografie, invitându-i la o explorare fascinantă a împletirii subtile a culturilor eclesiastică şi cinematografică, din perspectiva celor trei regizori: Tarkovski, Kusturica şi Paradjanov. 
„Cele trei cărţi sunt în acest duh de mărturisire a credinţei în epoca de astăzi, în epoca modernă şi postmodernă, mărturisire însemnând nu resuscitare a unui obiect de muzeu, ci retrăirea unui duh către credinţă care ne duce la origini. Dumnezeu nu ne prinde neapărat exact când suntem în genunchi, în biserică, şi ne facem metaniile numărate, ci ne surprinde şi pe stradă, şi oriunde am fi noi, indiferent de împrejurări. Simţim deodată că se întâmplă ceva, că din momentul acela s-a schimbat ceva şi o luăm pe altă cale. Intrăm într-o etapă care poate fi o treaptă, iar treptele acestea sunt unite în viaţa noastră, sunt trepte de urcuş. Urcarea treptelor este un lucru extraordinar de frumos, care merită toată atenţia artei de calitate, pentru că povesteşte tot acest drum al maturizării omului întru Dumnezeu“, a apreciat invitata. 

 

„Postmodernismul creştin este un miracol al Răsăritului“

Potrivit autoarei, cartea „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“ oferă soluţii de rezistenţă prin identitatea balcanico-caucaziană - postbizantină în care mesajul creştin autentic nu s-a pierdut. 
Aşa cum afirma cineva, postmodernismul creştin este un miracol al Răsăritului. „De la Kosovo şi până în Balcani este o zonă de profundă mărturisire a credinţei, găsim aici toată densitatea Ortodoxiei din care ne putem adăpa. Să ne aplecăm privirile spre ea şi să ne lăsăm inspiraţi, şi cei care consumăm cultură, şi cei care creăm cultură, şi cei care vrem să facem o lucrare de artă contemporană inspirată; în această zonă se păstrează foarte mult. Dacă ajungem la rădăcinile lor literare şi culturale, vedem modele ale omului vechi foarte bine păstrate, ale omului pe care îl regăsim în basme, în marile legende, în marile poveşti de dragoste medievală. Această nevoie de a trăi în duh se păstrează în Balcani şi în Carpaţi, o regăsim chiar în arta contemporană, deşi rar se vorbeşte despre rai, ci mai mult despre păcat. 
Această carte a mea este o invitaţie de a redescoperi paradisul şi a continua imaginea prin cinema, printre regizori paradigmatici, cum e şi Andrei Tarkovski. Vedem că la Tarkovski nu avem o analiză, ci mai degrabă o interogaţie“, subliniază autoarea. 
Pe coperta cărţii este ilustrată Chora de la Constantinopol, această cupolă reunind spiritul Europei Occidentale cu spiritul Răsăritului, adunând parcă ce este mai bun din fiecare zonă culturală.

 

Un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii

Însă despre ce paradis ne vorbeşte cinematografia? „Dacă vom căuta să vedem ce fel de rai este, vom observa că este mai mult un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii, o nostalgie după rai a unui contemporan. Întrebările conştiinţei lui sunt foarte dureroase pentru că s-au născut pe terenul pauperizant al secularismelor secolului XIX. Conştiinţa sa are foarte mult de recuperat pentru a-şi descoperi modele ancestrale. Filmele lui Kusturica, de exemplu, îi învaţă pe oameni să se ierte, să se iubească aşa cum sunt, să cultive idealul, chiar dacă acest ideal este privit mai degrabă ca o nostalgie la care nu pot ajunge. Personajele lui nu reuşesc să-şi asume crucea, dar au o tărie, o deschidere şi o bucurie a întâlnirii aproapelui extraordinare“, mărturiseşte Elena Dulgheru. 

 

Paradjanov, regizorul care a adus postmodernismul pe teren creştin

La o cercetare mai atentă, putem descoperi o înfrăţire extraordinară între popoarele român şi georgian: „Îţi dai seama că acelaşi far creştin ne-a luminat de sute de ani, istoria s-a integrat cam pe aceleaşi şuvoaie, aceleaşi lupte cu imperiul musulman, aceleaşi vechi rădăcini precreştine, aceeaşi aşteptare a venirii lui Hristos în cultura cea veche, toate acestea s-au amestecat în sufletul mare al lui  Paradjanov. El e singurul regizor care reuşeşte să aducă postmodernismul pe teren creştin. 
Astăzi, oferta de informaţie şi deschiderea culturală sunt atât de mari şi e normal să avem mai puţină  răbdare decât medievalii. Ne-am creat alte ritmuri emoţionale şi trebuie să recunoaştem că suntem modelaţi de ele, suntem mai superficiali. Dar, totuşi, şi în acest postmodernism putem cultiva credinţa, fără să ne îngrijorăm, fără să ne pierdem simţul umorului, rămânând oameni. Asta ne învaţă nu Tarkovski, ci Paradjanov“, consideră invitata Serilor Doxologia.

 

„A vorbi despre paradis constituie o terapeutică eficientă împotriva crizelor“

Volumul „Canonul lui Tarkovski“, tradus şi prefaţat de Elena Dulgheru, care-l apreciază ca „o palmă dată Codului lui Da Vinci“, reprezintă o parte a cursului original de Hermeneutică cinematografică al profesorului Dmitri Salînski, predat la mai multe universităţi de renume din Rusia şi publicat în 2009 la Editura „Kvadriga“ din Moscova. 
„Unele elemente din compoziţia filmelor tarkovskiene pot fi privite ca analoage axelor planului catedralei creştine: navei centrale şi transeptului care o intersectează“, scria Salînski în cartea sa. 
***
„A gândi, a vorbi despre paradis poate fi o terapeutică eficientă împotriva crizelor personale şi colective, împotriva războaielor, a marilor depresii şi dezbinări… Să vorbim, aşadar, despre paradis!, a concluzionat  criticul de film Elena Dulgheru.
________________________________
Vedeți și: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/10/tarkovski-si-prietenii-sai-la-iasi-24.html

luni, 4 noiembrie 2013

TARKOVSKI la CINEMATECA ROMÂNĂ - 6 noiembrie 2013, ora 18

Editura Adenim vă invită la:

EVENIMENT TARKOVSKI la CINEMATECA ROMÂNĂ

Lansare carte: Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, de Mihai Vacariu
Discuții pe teme tarkovskiene: vizionare și dezbatere scene din filmele lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, Oglinda, Solaris, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul.
Invitați:
Cristi Puiu, regizor
Elena Dulgheru, critic de film
Ovidiu Șimonca, redactor șef adjunct, Observator Cultural
Gabriel Vacariu, Facultatea de Filosofie
Mihai Vacariu
Moderator: Mihai Fulger, redactor șef Cinemateca Română
Vizionare de film: Călăuza, de Andrei Tarkovski
Editura Adenium vă invită miercuri, 6 noiembrie, la ora 18.00, la Cinemateca Română, Sala Eforie unde va avea loc lansarea volumului Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, de Mihai Vacariu, apărut la în colecția Punct RO. Eseu. Evenimentul este organizat de Cinemateca Română în colaborare cu Editura Adenium.
Invitați, alături de autor: Cristi Puiu, regizor, Ovidiu Șimonca, redactor șef adjunct Observator Cultural, Gabriel Vacariu, Lect. dr. Fac. de Filosofie, moderator: Mihai Fulger, redactor șef Cinemateca Română.
În cadrul acestei întâlniri, vă invităm la o discuție despre volumul Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei și vă provocăm la o dezbatere pe teme tarkovskiene. Evenimentul va include vizionarea unor scene din filmele Andrei Rubliov, Oglinda, Solaris, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul.
În cartea sa Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, Mihai Vacariu propune o abordare nouă, întrucât eseul nu se constituie ca o nouă încercare hermeneutică, de deslușire a înțelesurilor tarkovskiene, ci este o poveste despre felul în care autorul a ,,vizionat, înțeles și mai ales trăit” filmele lui Tarkovski în timpul comunismului, dar și în perioada de tranziție a societății românești. Cartea reprezintă totodată un manifest pentru reîntoarcerea individului la artă, la muzică și literatură, un manifest pentru arta trăită ,,cu tot sângele și nervii noștri”.
eveniment Tarkovski la Cinemateca Romana afis
 
Sursa: http://www.adenium.ro/blog/eveniment-tarkovski-la-cinemateca-romana.html

Un ”Moromeții” al mileniului trei: ”Câinele japonez”

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 2 noiembrie 2013

Într-o toamnă cinematografică în care debuturile se țin lanț, iar concurența este cu mult peste medie, primul lung-metraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (cunoscut pentru scurt-metrajele sale ”Nunta lui Oli” și ”În acvariu”), ”Câinele japonez”, surprinde în modul cel mai relaxat și mai obiectiv, totodată, starea de fapt a României contemporane
 
La cei nici 30 de ani ai săi, Tudor Jurgiu dovedește o maturitate a observației sociale și un interes pentru ceea ce se întâmplă în jurul său cu mult mai mari decât regizori trecuți de pragul noviciatului (dacă e să ne gândim că cele mai multe debuturi, dar și ”programe personale” ale tinerilor noștri cineaști sunt apăsat autobiografice și saturat autoscopice, de unde și monotonia ”generațională”, care nu rareori li se impută). 
 
Într-o cinematografie concentrată pe mediul urban, inclusiv pe ceea ce se cheamă (prețios și adesea ridicol) ”cultură urbană”, cu toate cecitățile și autosuficiențele ei, Tudor Cristian Jurgiu are curajul să își îndrepte privirea spre lumea satului, spre acea Românie care se credea odinioară eternă, dar care preia inevitabil din impactul mutațiilor sociale și demografice ale estului european de început de mileniu – exodul populației în căutarea unui loc de muncă, mozaicarea etnică haotică, lupta, adesea fără sorți de izbândă, pentru păstrarea sentimentului de identitate națională... Prea mult pentru un film? Tudor Jurgiu are grijă să insereze toate aceste aspecte în filigran, fără cinism, dar și fără patetism (și ce greu este să nu cazi măcar într-una din aceste două capcane!), în textura simplă și lineară a povestirii, fără a o încărca inutil, pentru a compune o atmosferă epurată, de un realism dens și nuanțat, credibilă și emoționantă. Mult îi datorează filmul, în acest sens, lui Andrei Butică, directorul de imagine, care ne dăruiește o serie de peisaje rurale, portrete și scene (realiste) de interior țărănesc, cum rar se mai pot vedea într-un film românesc din ultimii ani.

Dar greul filmului stă pe umerii personajelor principale – maestrul Victor Rebengiuc, acum la 80 de ani și Şerban Pavlu (impus tot mai convingător ca un redutabil actor de prim-plan), cuplu care funcționează într-o complementaritate perfectă. Relația tată văduv, rămas la vatră – fiu plecat la muncă în străinătate, întors temporar acasă – se dezvoltă lent, din replici puține și tăceri apăsate, pe măsură ce fiecare personaj își dezvăluie rănile. Cu toate că și-a pierdut casa și toată agoniseala în urma unei inundații, tatăl nu vrea în ruptul capului să-și vândă bucata de pământ, în pofida presiunilor primăriei, chiar dacă, cu banii luați, ar putea să își cumpere o casă nouă. ”Pământul nu se vinde!” - această încăpățânare țărănească îl apropie foarte bine de personajul Moromete, pe care îl vedeam pe ecrane în 1987 în filmul lui Stere Gulea, interpretat, la fel de memorabil, de același Victor Rebengiuc. Pentru maestrul Rebengiuc, rolul bătrânului Costache Moldu din filmul lui Tudor Jurgiu este o continuare în linie dreaptă a rolului lui Moromete din filmul devenit clasic de acum 26 de ani. Doar că România s-a schimbat mult față de cea interbelică, descrisă în romanul lui Marin Preda și ecranizată de Stere Gulea. S-au schimbat și reflexele sociale ale oamenilor, care, împinși de sărăcie, nu mai pleacă să caute de lucru ”la București”, ci în marile capitale ale lumii, oricât de îndepărtate. 
 
Scenariul, scris inițial de absolventul de teologie Ioan Antoci (și distins cu două prestigioase premii), ulterior adaptat de regizor în colaborare cu Gabriel Gheorghe, are inspirația să nu calchieze modelele din roman. Relațiile umane nu sunt la fel de contondente, nici drama risipiririi pământului și a familiei nu este la fel de apăsată, cu toate că aceasta din urmă planează asupra filmului și îi conferă, discret și cu câteva accente de umor, cheia emoțională. 
 
Relația tată–fiu din ”Câinele japonez” pornește cumva de la modelul fiului rătăcitor, întors la vatră, dar, cum vatra a rămas pustie, fiul devine, de bine-de rău, fiu-salvator, pentru a-și duce tatăl dintr-un paradis încă mirific, dar care nu mai funcționează, într-o lume bizară – futurista Japonie -, defel paradisiacă (pentru un ”Moromete”, cel puțin), dar, pragmatic vorbind, validă. Iar, dacă la Marin Preda, tragismul vine din două părți – risipirea pământului și a familiei, în filmul lui Jurgiu, chiar dacă pământul nu mai poate fi păstrat și lucrat de eroii principali, se păstrează, măcar, iubirea și coeziunea familială. Ceea ce înseamnă că nu e totul pierdut. 
 

marți, 29 octombrie 2013

Interviu pe teme tarkovskiene - Radio Iași

Joi, 31 octombrie 2013, între orele 11 și 13, la RADIO IAȘI, în cadrul emisiunii ”Oamenii Moldovei”, puteți asculta un interviu luat de Șerban Dumitru în cadrul Dezbaterii pe teme tarkovskiene, petrecute pe 25 ocotmbrie la Galeriile Pod Pogor de la Iași.

http://www.radioiasi.ro

Pe  1053 KHz - AM.

vineri, 25 octombrie 2013

Recitind dramele comunismului: ”Roxanne”

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 19 octombrie 2013

Rareori tânărul cinema românesc dă dovadă de apetit pentru cultivarea memoriei pe termen mediu și lung. Chiar și pentru atât, un film care evocă problematici din istoria României de dinainte de 1989 merită interesul. Și cu atât mai mult, când o face nuanțat, fără aplatizări și fără maniheisme, ca ”Roxanne”, filmul de debut în lung-metraj al tânărului regizor Valentin Hotea, cunoscut până acum ca realizator de documentare și seriale pentru TVR. Un debut ambițios – având în vedere complexitatea scenariului (comparativ cu linearitatea cvasiabsolută a celor mai multe filme românești actuale) - și promițător, ca rezolvare regizorală. 
 
Ca mod de abordare a trecutului comunist – empatică, matură și fără tezisme -, povestea, scrisă de scenarista Ileana Muntean în colaborare cu regizorul, amintește cumva de ”Examen”-ul lui Titus Muntean (asocierea de nume e întâmplătoare), chiar dacă subiectul propriu-zis și structura narațiunii sunt diferite. Tot o investigație asupra unor afaceri tulburi cu implicarea Securității, ale căror consecințe planează asupra prezentului. Doar că destinele din ”Examen” fuseseră frânte mult mai dramatic și iremediabil (eroul principal petrecând mulți ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o), pe când în ”Roxanne” lucrurile sunt mult mai benigne și remediabile, dar la fel de credibile, chiar dacă epoca de dinainte de 1989 este evocată doar prin dialoguri. 

Titlul filmului este inspirat de melodia trupei The Police, ”Roxanne”, pe care cândva, înainte de 1989, chiar Vali Hotea o dedicase, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, unei colege de liceu – motiv suficient pentru declașarea unei anchete a Securității asupra întregii clase. Acest fapt autobiografic – susține regizorul - constituie pretextul filmului. 

După 20 de ani de la Revoluție, consultându-și dosarul de la CNSAS pentru a descoperi cine l-a turnat la Securitate, pe vremea liceului, pentru o dedicație muzicală, personajul principal (Tavi, magistral interpretat de Șerban Pavlu) descoperă că, în urma unei relații ocazionale cu o prietenă, este posibil să aibă un fiu adult. Fosta prietenă (alias Diana Dumbravă, nuanțată și convingătoare în rolul de soție arivistă), măritată cu cel mai bun prieten al său (interpretat de Mihai Călin, căruia rolul i se potrivește mănușă), neagă inițial acest lucru. Demarând o anchetă pe cont propriu printre foștii colegi, Tavi află adevăruri dureroase, care îi pun la încercare sentimentul prieteniei, delicatețea psihologică (în relația pe care o construiește cu posibilul fiu, interpretat de studentul la actorie Anghel Damian – debut promițător în lung-metraj) și puterea de a ierta. 

Excelent alesa echipă a actorilor de prim-plan conferă intrigii destulă consistență și motivație, pentru a o feri de telenovelism. Filmul câștigă în gravitate grație unei linii narative secundare, susținute de Valeria Seciu (dramatică și expresivă, ca întotdeauna) - personajul mamei lui Tavi, bolnave de Alzheimer, de care concubina acestuia refuză să se ocupe și căreia, în consecință, fiul trebuie să îi caute un loc la un cămin de bătrâni. 

Chiar dacă nu va capta, probabil, atenția mediatică la fel de mult ca filmele foarte promovate ale regizorilor impuși, ”Roxanne” merită din plin atenția publicului, atât datorită substanței dramatice, cât și pentru că suplinește o lipsă importantă (și, oarecum, inerentă) a ofertei regizorilor foarte tineri: atenția acordată trecutului recent.

marți, 22 octombrie 2013

Tarkovski și prietenii săi la Iași - 24 și 25 octombrie 2013

Joi 24 octombrie, la Iași, în cadrul Serilor Doxologia, va avea loc o triplă lansare de cărți ale Editurii Arca Învierii:
  • Scara Raiului în cinema,
  • Canonul lui Tarkovski,
  • Pentru trecerea zării și alte poeme, 
urmată de un recital de poezie și o vizionare comentată de film.
Moderator: pr. Constantin Sturzu
Locație: Biserica Tălpălari.
Evenimentul, organizat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, va fi transmis în direct pe doxologia.ro.











Vineri, 25 octombrie, la ora 17, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere FILIT, va avea loc o lansarea cărții Îndrăgostit de Tarkovski de Mihai Văcariu, însoțită de o Dezbatere pe teme tarkovskiene și de vizionarea unor fragmente de filme.
Invitați: Liviu Antonesei, Elena Dulgheru, pr. Nicolae Nicolescu, Bogdan Ulmu, Mihai Văcariu.
Locație: Galeriile Pod Pogor.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

La limita de jos a cerului



În peisajul noului val românesc, filmul basarabean – atât cât este - aduce o infuzie de prospețime, pe care aș numi-o nu doar benefică, ci chiar salvatoare. O explozie de sensibilitate, vitalitate, căldură și naturalețe, de care tinerii cineaști ”regățeni”, pradă unui formalism crispat și agorafob, se feresc ca de foc, ne aduce Igor Cobileanski, cu lung-metrajul său de debut La limita de jos a cerului.

Impus pe plan internațional prin savuroasele scurt-metraje (din păcate, prea puțin cunoscute în România) Cînd se stinge lumina, Sașa, Grișa & Ion și (Plictis) și inspirație - mici bijuterii ale genului comic, spre înfruntarea absurdului tranziției basarabene, Igor Cobileanski își dovedește măiestria în filmul de televiziune Tache, spumoasă comedie (din categoria ”de neratat”) despre realitățile Basarabiei postsovietice - pământ devenit, parcă, al nimănui, pe care doar optimismul și sufletul mare al oamenilor îl fac să supraviețuiască degringoladei istorice. Aceeași temă, a înfruntării, prin omenie și umor, a colapsului socio-economic și dezorientării politice a micului stat, prins între imperii și interese străine, traversează întreaga creație a talentatului regizor și scenarist.

La limita de jos a cerului este primul film al lui Igor Cobileanski care iese din registrul strict al comediei (în care regizorul a excelat până acum, ca nimeni altul din generația sa, și pe care sper să nu-l părăsească), pentru a opta pentru acela al melodramei. Renunțând la savorile genului comic – pe care nu îl abandonează total -, Cobileanski are astfel ocazia să dezvolte nucleul moral-ideatic aflat la baza comediilor sale de până acum, motorul din umbră al acestora: optimismul autoironic, dar lipsit de sarcasm al scurt-metrajelor și al filmului de televiziune are în spate încrederea în potențialul sufletului uman, încredere care în cinema-ul dâmbovițean a devenit de multă vreme o vorbă goală. De aici, valoarea salvatoare de care vorbeam. Pe care regizorul o exprimă astfel: ”Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr și admir o splendidă mentalitate formată la intersecția a două culturi, cea slavă și cea latină. Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate”.

La limita de jos a cerului, realizat după un scenariu semnat inițial de Corneliu Porumboiu și adaptat de regizor, este o poveste de dragoste. De dragoste și disperare – pentru că nu se poate vorbi despre realitățile basarabene fără cel puțin un dram de deznădejde. Este povestea căutării drumului în viață a unor tineri dintr-o țară aflată în faliment, în care, pentru a supraviețui, lumea fură ca-n comunism (cu toate că nu mai e nimic de furat), vinde și fumează narcotice ieftine, ori se prostituează cu potentații locali, ca în capitalismul Lumii a III-a, iar ”dacă ești băiat deștept”, poți ajunge cel mult bucătar de cantină (explică șeful Poliției, alias Igor Caras-Romanov, a cărui excelentă tiradă despre jocul de oină - ”arhetip al spiritului moldovenesc” îi poate conferi cu brio premiul de interpretare pentru rol secundar). Miracolul lui Cobileanski este că aceste condiții fără ieșire nu generează sarcasm și anarhie absolută (ca în parabolele totalitare suprarealiste sovietice, ca la Alexei Gherman), ci nasc acea tensiune spirituală, s-o numim idealist-escapistă, care ne farmecă în capodopere ca Arizona Dream, Miracol la Milano sau Dodes'ka-den. Chiar dacă nu ajunge în zona realismului magic, preferându-l pe cel teluric, filmul lui Cobileanski este infuzat de ADN-ul primului.

Căci realismul social aproape lugubru, suprins cu multă sensibilitate și compasiune (atât de imaginea semnată de Oleg Mutu, cât și de jocul vibrant și impecabil al actorilor - Igor Babiac, Sergiu Voloc, Ela Ionescu), este drenat de escapismul eroilor principali, care nu vor (ca tot românu' de după '89) să fugă în America sau în Asia, ci să se avânte, idealist-sinucigaș, cu deltaplanul de proprie fabricație, într-un petic de cer. Ca patetica Elaine din Arizona Dream. La fel de tragi-comic și fără sorți de succes, la fel de înduioșător.

De altfel, multe filoane – nemărturisite sau poate chiar neconștientizate, cel mai bine detectabile în comedia tv Tache - îl leagă pe Igor Cobileanski de Kusturica (din perioada de grație a marelui bosniac). Aceleași sinceritate și umor, sensibilitate și umanism, același tragi-comic, un ritm similar al emoțiilor, aceeași consistență a partiturilor actoricești, aceeași soliditate scenaristică. Urmărirea constantă a unor mize artistice de substanță îi poate conferi lui Cobineanski premisele pentru a deveni un Kusturica basarabean. Că este nevoie!

marți, 1 octombrie 2013

Dan Stanca despre ”Pentru trecerea zării și alte poeme”

Recenzie publicată în Ziarul Lumina de marți 24 septembrie 2013


Întrucât poezia este tema paginii de azi, avem în vedere şi volumul de debut al Elenei Dulgheru, „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, apărut la editura Arca Învierii, cu un cuvânt înainte al Lilianei Ursu. Elena Dulgheru este cunoscută în calitatea ei de filmolog, făcându-se remarcată încă de acum zece ani prin volumul dedicat lui Andrei Tarkovski. Apoi a scris despre Kusturica şi Paradjanov, regizori tot ai universului răsăritean, închipuind chiar o scară a raiului la aceşti trei cineaşti. Iată că demersul filmologic nu i-a fost de ajuns şi vrea să-şi atragă cititorii prin propriile versuri. Avem astfel de-a face cu o lirică de o remarcabilă fineţe, care contrazice tot ce este acum zgomot. Scrisă fără ostentaţie ori înverşunare, nu este neapărat o poezie religioasă, deşi sentimentul religios este perceput în carte ca o infuzie discretă. Nu ştim în ce măsură volumul ei va atrage atenţia criticilor. Dacă nu va atrage, ar fi un păcat. În poezia aceasta avem seminţe din care poate creşte mai târziu planta unei noi generaţii poetice. După anii de convulsii şi negaţii pe care poezia noastră i-a înregistrat, se cuvine naşterea unei alte generaţii care-l va înlocui pe „nu“ cu o senină şi blândă afirmaţie. Elena Dulgheru poate fi vestitorul unei asemenea naşteri. Ea trece zarea făcând trecerea posibilă şi altora. Aceasta poate fi miza de adâncime a cărţii de faţă.
Ceea ce este personal poate deveni colectiv. Cenuşă e chiar mâna ta, spune poeta, sugerând astfel o combustie ca prag ultim al iubirii. Şi sunt numeroase versuri de acest fel care ne aduc aminte de o poezie a trăirii intense şi a gândului purificat. Prin acest volum, Elena Dulgheru îşi ia cu brio examenul de admitere într-un univers al nuanţelor şi peceţilor indelebile. Ea a văzut film ca să se limpezească pe sine şi apoi din prea multă claritate să se întoarcă spre o misterioasă obscuritate poetică. Nu este nimic „clar“ în sens de facil în aceste versuri şi acesta este principalul merit al cărţii. Lecţia lui Tarkovski a fost pe deplin însuşită. Orizontul se închide pentru cei nechemaţi şi se deschide pentru cei aleşi. Restul înseamnă vorbe risipite de vânt ca pleava...

*              *              *
Cîteva poeme din cuprinsul volumului pot fi citite aici:
Sângele - Turnul - Pentru trecerea zării - Armata - La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo)

Referințe critice despre carte, semnate de Ana Blandiana - Nazaria Buga - Liliana Ursu - Florin Caragiu - Monica Patriche - Vladimir Bulat - Radu Igazsag

sâmbătă, 28 septembrie 2013

„Eu şi tu“: un Bertolucci tandru, simplu, intimist

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 septembrie 2013

Eu și tu, o piesă cinematografică șlefuită până la maxima simplitate, același mare artist.
Revenirea pe platouri a maestrului Bernardo Bertolucci, după 9 ani de tăcere impusă de boală, ne descoperă în

La fel de tandru și intimist ca în Visătorii (sau în La luna), la fel de preocupat de nevoia de iubire și de deviațiile afective ale maturizării, la fel de consumat de imposibilitatea realizării familiale (ca, de altfel, majoritatea celor mai importanți dintre marii săi contemporani – Truffaut, Antonioni, Bunuel, Tony Richardson), dar lipsit de obrăznicia și de soluțiile provocatoare ale filmelor care l-au impus. Chiar dacă temele obsesive ale regizorului (inadaptarea juvenilă, tentația incestului, decadența, aflate mereu în relație, ba chiar într-o tainică intercondiționare, cu aspirația spre puritate și ideal) continuă să planeze diafan deasupra peliculei. Acestea, însă, nu mai configurează tensiuni psihologice și morale majore, și nu mai conferă dominanta peliculei, ci doar tonul fundal.

Spre aceeași decantare a motivelor majore ale propriei filmografii tindea și Michelangelo Antonioni în ultima sa peliculă, Dincolo de nori (coregizată împreună cu Wim Wenders), realizată în circumstanțe personale similare, impuse tot de imobilizarea regizorului într-un cărucior cu rotile și de perspectiva senectuții. Același abandon al angajărilor sociale și politice, sau mai degrabă ideologice (atâtea câte vor fi fost) ale tinereții, în favoarea subiectivismului și tonului confesional, a valorilor și substanțelor eu-lui, considerate acum mult mai prețioase decât rumorile revoluționare, veșnic în căutare de noi stindarde.

Se pare că viața introspectivă impusă de boală și de imobilizarea prelungită îi obligă pe artiști să-și reevalueze principalele motoare de creație, pentru a înlocui stindardele revoltelor de tot felul cu bucuria simplă a vieții, problematizările politico-sociologice cu centrarea pe universul persoanei, structurile complicate cu cele simple, sfidările de tot felul cu naturalețea. Revoluțiile sunt înlocuite cu contemplația, tunetele și fulgerele, cu calmul aproape aristocratic, spargerea furibundă de tabu-uri, cu contemplarea modestă a propriei deveniri.

Io e te, scris după un roman de Niccolò Ammaniti este, probabil, cel mai ”cuminte” film al lui Bertolucci; atributul nu scade valoarea peliculei, ci dimpotrivă: maestrul nu mai are nevoie să apeleze la provocări tari pentru a-și expune tema. Iar tema filmului Io e te este (aproape la fel ca în Visătorii, dar și ca în 400 de lovituri al lui Truffaut) drama căutării propriei identități la vârsta adolescenței.

”Căutătorul” este Lorenzo, un băiat singuratic de 14 ani (interpretat de Jacopo Olmo Antinori), care se claustrează pentru o săptămână singur într-un demisol, pentru că nu vrea să meargă în tabără cu colegii de școală și dorește să scape de atmosfera familială apăsătoare și de ședințele impuse cu psihologul. Lorenzo nu este un revoltat gălăgios în sensul obișnuit al cuvântului. Nu provoacă scandaluri, nu manifestă tendințe antisociale, ci doar asociale: refuză să-și facă prieteni printre cei de o vârstă cu el și să discute cu oricine despre problemele sale. Este tăcut și destul de studios (îl pasionează reptilele și insectele – semn al reflexelor agorafobe) și nu are conflicte deschise cu părinții, ba dimpotrivă: hrănește un ușor complex oedipian față de mamă (temă recurentă la Bertolucci, rămasă aicea in nucce), fără ca acesta să-i faciliteze dialogul cu ea. Este tipicul adolescent-problemă.

Cea care îl va deschide spre lume este sora sa vitregă, o tânără cu vreo 11 ani mai în vârstă decât el, care întâmplător năvălește în aceeași locuință-refugiu, unde intenționează să se ascundă de propria viață, devenită insuportabilă. Olivia (interpretată, într-un rol aproape cameo, de artista vizuală Tea Falco) este o tânără boemă, fotograf de artă și narcomană. În demisolul blocului în care s-a ascuns încearcă să depășească cu somnifere, departe de văzul lumii, criza produsă de încercarea de a renunța la heroină. Olivia are viața ei, în care nu încearcă să îl atragă pe prea tânarul Lorenzo. De fapt, cei doi frați după tată aproape că nu se cunosc: trăiesc în familii aflate în conflict de multă vreme: mama lui Lorenzo este cea care, odinioară, i-a furat Oliviei tatăl, de aceea Olivia o urăște de moarte (tânăra excentrică evocă un episod tulbure din copilărie, când i-ar fi spart capul acesteia cu o piatră). Ura dintre familii se răsfrânge inițial și asupra fraților: fiecare își simte intimitatea invadată de celălalt, în spațiul clandestin destinat consumării, de unul singur, a proprilor înfrângeri.

Fără a fi exploatată dramaturgic, tema shakespeariană a urii-iubirii din Romeo și Julieta este punctată autoironic în secvența în care, văzând-o pe Olivia adormită buștean după o doză de somnifere (contra durerilor și insomniei cauzate de sevraj), Lorenzo (cronic deprimat, dar sănătos și fără chef de suicid) își trage patul lângă al ei și înghite și el, ”din solidaritate”, câteva pastile.

Totuși, Olivia îi pare lui Lorenzo o femeie puternică și atrăgătoare, ocupând treptat în plan fantasmatic rolul mamei. Între cei doi nu se dezvoltă imediat dialogul: Lorenzo ascultă muzică la căști, are grijă de cutia cu colonia de furnici, cumpărată de la terariu și citește un roman cu vampiri și o carte de entomologie, pe deplin mulțumit de singurătatea lui. Iar Olivia nu pare deloc interesată de ciudățeniile agorafobe ale fratelui, care i se par naturale și prin care probabil că a trecut și ea cândva. Asta îl deschide comunicațional pe Lorenzo, care nu se mai simte studiat ca un pacient sau ca o insectă.

Complicitatea aceluiași ascunziș, atracția difuză a sexualității Oliviei, relația complicată dintre părinți, care le produce amândurora suferință, îi face pe cei doi să-și descopere pentru prima dată condiția de frate, în toată adâncimea și intimitatea ei ancestrală (care nu mai frizează incestul, ci mai curând îi revelează acestuia natura mitică din subtextul altor filme ale regizorului).

În final, cei doi dansează pe muzica în versiune italiană a lui David Bowie, Space Oddity – singura reverență față de anii fremătători ai epocii hippie, cu toate că întregul film este infuzat de, chiar construit pe această nostalgie! Nicăieri azi, versurile siropoase ale single-ului din 1969 ”Dimmi ragazzo solo dove vai, perche' tanto dolore? / Hai perduto senza dubbio un grande amore” nu ar exploda mai emoțional, după o oră și jumătate de tensiuni și contemplații vagi, închise între patru pereți și aproape neacompaniate melodic, ca în finalul filmului lui Bertolucci. Un film fără mari amoruri și dureri paroxistice (acestea sunt, cum am spus, doar in nucce), dar care conturează, cu siguranță, cum dulce-autoironic insinuează refrenul muzical, trecerea într-o nouă vârstă: ”No ragazza sola, no no no, / Stavolta sei in errore / Non ho perso solamente un grande amore / Ieri sera ho perso tutto con lei”.

Revenit la lumină după o săptămână de claustrare, ca odinioară Antoine Doinel din 400 de lovituri, evadat din colonia de reeducare, Lorenzo dă semne că își va găsi propria voce. Un prim plan cu chipul băiatului, transfocat la fel ca odinioară cel cu chipul lui Jean-Pierre Léaud, aduce o discretă reverență clasicului film al lui Truffaut.

duminică, 8 septembrie 2013

Ploaie de vacanță - o pledoarie pentru normalitate în familie

Apărut (într-o formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 septembrie 2013

O peliculă agreabilă pentru copii și adolescenți, dar nu numai, propusă în toamna aceasta de Transilvania Film, este Ploaie de vacanță / Tanta agua, o coproducție Uruguay-Mexic-Olanda-Germania din 2013. 
Simplu, sensibil și rarefiat, debutul în lung-metraj al tinerelor regizoare și scenariste uruguaiene Ana Guevara și Leticia Jorge face parte din categoria filmelor care își restricționează materialul faptic de dragul contemplației unor tablouri de viață, surprinse la vârsta când totul se percepe intens: vârsta trecerii dinspre copilărie spre adolescență. 
 Fără a avea complexitatea și dramatismul emoțional al unui ”roman al maturizării”, filmul uruguaian se hrănește cu elemente ale acestui gen, pe care le dizolvă, însă, în substanța sa poetică proprie. 
 Spre deosebire de alte exponate ale genului (tot filme de autor, ca Somersault, al australiencei Cate Shortland), Ploaie de vacanță evită extremele - emoțiile tari, revoltele paroxistice sau experiențele de viață la limită. Moralmente, filmul este ”cuminte”, și este curajul celor două regizoare de a-l menține în cotele greu de stăpânit, mai ales pentru debutanți, ale modului ”moderato cantabile”: personajele sunt lipsite de contondențe, ”cuminți”, nebântuite de patima degradării (ingredient considerat indispensabil și banalizat de filmele ”independente” despre tineret); nici personalitatea lor, nici situațiile de viață în care sunt urmărite nu au nimic excepțional, dar toate acestea nu scad defel farmecul peliculei, ba dimpotrivă. 
Candoarea, bunătatea și umorul cu care este privită viața de zi cu zi sunt surprinse de gesturile cele mai obișnuite și mai ales de tăceri. Este un film în care se vorbește puțin, fără ca tăcerea să devină apăsătoare; un film în care se pronunță destule truisme, fără ca truismul să devină obiect estetic în sine, ca în unele dintre cele mai adulate filme românești recente. E un film simplu, dar lipsit de aroganța simplității căutate ostentativ, ceea ce-l deosebește esențial de minimalismul românesc și european.  
Alberto, un bărbat plinuț și posac, tată a doi copii de 10 și 14 ani, cam introvertiți și aparent fără probleme, pleacă în vacanță cu aceștia într-o stațiune balneară și are ghinionul unei ploi torențiale care nu se mai sfârșește – motiv care-i obligă pe cei trei să-și petreacă zile întregi într-o cameră de motel al stațiunii aproape pustii. Un ritual al căutării armoniei de familie, atâta cât poate oferi un bărbat singur și simplu, lipsit de inițiative deosebite, se transformă treptat, pe măsură conștientizării nevoii de individualitate a copiilor, într-unul al căutării propriei identități, a propriilor prietenii și contacte. Tatăl, inițial cam ursuz, devine simpatic, când începe să-și inițieze copiii în micile taine ale copilăriei (tehnica scuipatului la distanță, recunoașterea sexului racilor...), suportând cu umor și stoicism capriciul fiicei, Lucia, care, din plicitiseală, insistă să-i modeleze din păr o creastă din cremă de ras. Își urmărește copiii cu discreție, facându-și abia simțită prezența; apare exact când este nevoie de el. Ceea ce părea la început mediocritate și indolență, se arată a fi tact și tandrețe: Alberto este tatăl ideal! Și astfel ieșim din șabloanele conflictului ireconciliabil dintre generații. 
 Ceea ce ar fi devenit în Europa sau America nordică un solilocviu al singurătății, cu deraierile ei, fascinante sau nu și prea facil cinematografice, rămâne în filmul sud-american un cânt discret și urban al solidarității și iubirii familiale, valide – prin tandrețe abia rostită și eleganță - chiar și atunci când tinerii tind ”să-și ia zborul”. Și tocmai această ”știință de rămânerii” în parametrii firescului este examenul la care cad cele mai multe forme ale societății moderne și postmoderne, faliment moral de care filmul (mai ales cel de autor) dă seamă cu prisosință. 
Această pledoarie pentru normalitate este susținută de jocul actorilor – în special Néstor Guzzini (tatăl) și Malú Chouza (fiica adolescentă, actriță ale cărei prim-planuri candide și misterios-melancolice creează pattern-ul vizual al peliculei), joc pendulând între ingenuitate, umor și plictiseală, pentru a contura tabloul unor relații umane complexe, relevate fără grabă, de sub aparenta lor platitudine, de bagheta atentă a cuplului regizoral Guevara-Jorge, pe fundalul unei muzici de autor (semnată Maximiliano Angelieri) modelând aceeași respirație lentă a așteptării, plictiselii, surprizei, căldurii umane abia mărturisite și chiar a unei anumite atemporalități ”pluviale”. 
Numeroasele premii, repurtate mai ales în festivalurile de pe continentul sud-american, înscriu filmul în aceeași nobilă familie a Bildungsromanelor de debut, semnate la feminin (aerul ludic-nonșalant, împletit cu cel de atemporalitate le e numitorul comun - vezi Somersault, Me and You and Everyone We Know al americancei Miranda July, Play al chilienei Alicia Sherson, Ryna al româncei Ruxandra Zenide – întâmplător sau nu, scrise și regizate tot de tinere femei), care descriu un capitol aparte al istoriei filmului.

duminică, 25 august 2013

”Amour”: Probele și eșecurile iubirii

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 august 2013
  
Despre Amour, filmul lui Michael Haneke, laureat anul trecut cu Palme d'Or la Cannes și cu o mulțime de alte importante premii europene și decretat, practic în unanimitate, drept cel mai bun film european din 2012, s-a scris și s-a vorbit foarte mult. 
 
Povestea cuplului perfect de muzicieni, ajuns la adâncă senectute și obligat să înfrunte traseul umilitor și angoasant al decrepitudinii fizice progresive, nu putea să nu impresioneze. Mai ales când este expusă cu eleganța rece și epurată a unuia dintre cei mai respectați cineaști europeni ai deceniului, austriacul Michael Haneke. Și cu atât mai mult, când este susținută de duo-ul interpretativ impresionant al actorilor octogenari Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant, reveniți pe platou special pentru filmul lui Haneke. Pentru a vorbi cu sinceritate și curaj despre bătrânețe și boală, solidaritate conjugală, demnitate și neputință, iubire, disperare și moarte. 
 
Tema morții și a degenerescenței fizice, tratate realist, este considerată repulsivă în cinema-ul ultimelor decenii. Ba mai mult, pe măsură ce reprezentările erosului și ale violenței corporale se descotorosesc de tabu-uri, acestea încarcă tot mai mult, penibil și pudibond, tema bolii și a morții. Anomalia și devianța, cultivate programatic și agresiv în reprezentarea iubirii și violenței fizice pe ecran, sunt respinse când este vorba de confruntarea cu firescul suferinței și morții. S-ar zice că spectatorul contemporan poate priza thanatos-ul doar cu simțurile și conștiința anesteziate de aburii horror-ului, ai comediei grotești sau ai thriller-ului, adică oricum, numai nu realist. 
 
Michael Haneke este dintre puținii cineaști care scoate spectatorul actual din miasmele cinema-ului cu stimulatori de gust, afânători și alți aditivi. Pentru a-l lăsa față în față cu o realitate simplă și crudă, surprinsă în cutele cele mai intime pe care le poate oferi observația lucid-realistă. O realitate ”europeană” de ultimă oră. Lipsită de Dumnezeu și chiar de urmele harice ale prezenței Sale printre noi. ”Neo-europeană”. 
 
Rece și foarte echilibrat în tușele regizorale, unde nimic nu e suprefluu, ci totul este atent observat în filigranul pulsiunilor psihice, Michael Haneke duce la extrem consecințele ateismului, ale absenței lui Dumnezeu din viața de zi cu zi. Chiar atunci când ar vrea să-și iubească personajele (ca în Amour), o face din perspectiva disperată a celui pentru care esența ultimă este nimicul, neputința elevației spirituale dincolo de cadrele demnității burgheze: de aici cruzimea funciară a filmelor sale.
Chiar dacă Amour este primul film din seria celor cu carieră internațională ale regizorului, eliberat de elemente de sado-masochism explicite, schema constructivă a povestirii este aceeași: o derulare liniară de fapte cotidiene aproape banale și previzibile, acumulate în jurul unui prejudiciu inițial (familial, personal sau de clan, cunoscut – ca în Pianista - sau necunoscut – ca în Ascuns sau în Panglica albă) și debordate final într-un eveniment catastrofal imprevizibil și șocant, o reacție mult supradimensionată față de prejudiciul inițial, dar rezultată direct din acesta. O reacție punitivă prin excelență, distructivă și autodistructivă. Ai senzația că supradimensionarea reacției este o răzbunare a protagonistului frustrat, adresată tuturor și chiar cosmosului, în care nu știe și nu vrea să se integreze. 
 
”Din dragoste!” - este explicația regizorului, preluată cu entuziasm și de critici, a gestului soțului grijuliu, care își sugrumă cu o pernă soția paralizată, în momentul când simte că nu mai poate face față solicitărilor psihice tot mai dramatice provocate de degradarea ireversibilă a sănătății acesteia. Solicitat la extrem, el cedează. Cedarea este, de fapt, a întregii familii: Anne (interpretată discret și tulburător de Emmanuelle Riva la 84 de ani) este prima care mărturisește că nu mai vrea să trăiască în condițiile impuse de paralizie; fiica lor (alias Isabelle Hupert), o ființă înstrăinată de părinți, aproape că verbalizează opțiunea pentru eutanasie. În termenii demnității umane înfrânte, soluția pare firească. Dar nu această teză (pe care o găsim și în filme foarte diferite, ca Mar adentro al lui Amenábar) i-a adus filmului premiile și admirația. Acestea vin, mai degrabă, de pe ușa deschisă către contemplarea compasivă a suferinței în doi din secvențele care o preced pe cea decisivă, finală, și mai ales din secvența imediat anterioară, când strigătele confuze de durere ale soției sunt calmate treptat de povestirea din copilărie a soțului. Tot o poveste despre suferință. Și chiar dacă sistolele și diastolele acestei împărtășiri de dureri se retează absurd și fără drept de apel, rostul – dacă există vreunul – al filmului îl constituie ele, iar nu absurdul dezertării din fața supliciului. Dar fără asta, Haneke nu ar fi Haneke.