Ploaie de vacanță - o pledoarie pentru normalitate în familie

Apărut (într-o formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 septembrie 2013

O peliculă agreabilă pentru copii și adolescenți, dar nu numai, propusă în toamna aceasta de Transilvania Film, este Ploaie de vacanță / Tanta agua, o coproducție Uruguay-Mexic-Olanda-Germania din 2013. 

Simplu, sensibil și rarefiat, debutul în lung-metraj al tinerelor regizoare și scenariste uruguaiene Ana Guevara și Leticia Jorge face parte din categoria filmelor care își restricționează materialul faptic de dragul contemplației unor tablouri de viață, surprinse la vârsta când totul se percepe intens: vârsta trecerii dinspre copilărie spre adolescență. 

 Fără a avea complexitatea și dramatismul emoțional al unui ”roman al maturizării”, filmul uruguaian se hrănește cu elemente ale acestui gen, pe care le dizolvă, însă, în substanța sa poetică proprie. 

 Spre deosebire de alte exponate ale genului (tot filme de autor, ca Somersault, al australiencei Cate Shortland), Ploaie de vacanță evită extremele - emoțiile tari, revoltele paroxistice sau experiențele de viață la limită. Moralmente, filmul este ”cuminte”, și este curajul celor două regizoare de a-l menține în cotele greu de stăpânit, mai ales pentru debutanți, ale modului ”moderato cantabile”: personajele sunt lipsite de contondențe, ”cuminți”, nebântuite de patima degradării (ingredient considerat indispensabil și banalizat de filmele ”independente” despre tineret); nici personalitatea lor, nici situațiile de viață în care sunt urmărite nu au nimic excepțional, dar toate acestea nu scad defel farmecul peliculei, ba dimpotrivă. 

Candoarea, bunătatea și umorul cu care este privită viața de zi cu zi sunt surprinse de gesturile cele mai obișnuite și mai ales de tăceri. Este un film în care se vorbește puțin, fără ca tăcerea să devină apăsătoare; un film în care se pronunță destule truisme, fără ca truismul să devină obiect estetic în sine, ca în unele dintre cele mai adulate filme românești recente. E un film simplu, dar lipsit de aroganța simplității căutate ostentativ, ceea ce-l deosebește esențial de minimalismul românesc și european.  

Alberto, un bărbat plinuț și posac, tată a doi copii de 10 și 14 ani, cam introvertiți și aparent fără probleme, pleacă în vacanță cu aceștia într-o stațiune balneară și are ghinionul unei ploi torențiale care nu se mai sfârșește – motiv care-i obligă pe cei trei să-și petreacă zile întregi într-o cameră de motel al stațiunii aproape pustii. Un ritual al căutării armoniei de familie, atâta cât poate oferi un bărbat singur și simplu, lipsit de inițiative deosebite, se transformă treptat, pe măsură conștientizării nevoii de individualitate a copiilor, într-unul al căutării propriei identități, a propriilor prietenii și contacte. Tatăl, inițial cam ursuz, devine simpatic, când începe să-și inițieze copiii în micile taine ale copilăriei (tehnica scuipatului la distanță, recunoașterea sexului racilor...), suportând cu umor și stoicism capriciul fiicei, Lucia, care, din plicitiseală, insistă să-i modeleze din păr o creastă din cremă de ras. Își urmărește copiii cu discreție, facându-și abia simțită prezența; apare exact când este nevoie de el. Ceea ce părea la început mediocritate și indolență, se arată a fi tact și tandrețe: Alberto este tatăl ideal! Și astfel ieșim din șabloanele conflictului ireconciliabil dintre generații. 

 Ceea ce ar fi devenit în Europa sau America nordică un solilocviu al singurătății, cu deraierile ei, fascinante sau nu și prea facil cinematografice, rămâne în filmul sud-american un cânt discret și urban al solidarității și iubirii familiale, valide – prin tandrețe abia rostită și eleganță - chiar și atunci când tinerii tind ”să-și ia zborul”. Și tocmai această ”știință de rămânerii” în parametrii firescului este examenul la care cad cele mai multe forme ale societății moderne și postmoderne, faliment moral de care filmul (mai ales cel de autor) dă seamă cu prisosință. 

Această pledoarie pentru normalitate este susținută de jocul actorilor – în special Néstor Guzzini (tatăl) și Malú Chouza (fiica adolescentă, actriță ale cărei prim-planuri candide și misterios-melancolice creează pattern-ul vizual al peliculei), joc pendulând între ingenuitate, umor și plictiseală, pentru a contura tabloul unor relații umane complexe, relevate fără grabă, de sub aparenta lor platitudine, de bagheta atentă a cuplului regizoral Guevara-Jorge, pe fundalul unei muzici de autor (semnată Maximiliano Angelieri) modelând aceeași respirație lentă a așteptării, plictiselii, surprizei, căldurii umane abia mărturisite și chiar a unei anumite atemporalități ”pluviale”. 

Numeroasele premii, repurtate mai ales în festivalurile de pe continentul sud-american, înscriu filmul în aceeași nobilă familie a Bildungsromanelor de debut, semnate la feminin (aerul ludic-nonșalant, împletit cu cel de atemporalitate le e numitorul comun - vezi Somersault, Me and You and Everyone We Know al americancei Miranda July, Play al chilienei Alicia Sherson, Ryna al româncei Ruxandra Zenide – întâmplător sau nu, scrise și regizate tot de tinere femei), care descriu un capitol aparte al istoriei filmului.