Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 28 mai 2016

Floreta, ca eliberare (”Scrimerul”)



Una din constantele de interes ale Festivalului Filmului European este filmul istoric. Este adevărat că greu să găsești lucruri novatoare sau cu adevărat incitante în cel mai politic-corect festival de cinema de pe bătrânul continent. Și totuși, turnurile de perspectivă asupra momentelor istorice celor mai ecranizate și mitizate ale secolului XX ajung să descopere file puțin cunoscute, despre care până mai ieri se vorbea în șoaptă. 
 
Suntem în Estonia începutului anilor '50, tocmai eliberată de sub Germania nazistă și intrată sub ocupația sovietică. Dezorientarea soldaților, dintre care unii își depuseseră jurământul în fața unui Führer, pentru ca apoi să aibă de ales între dezertare și intrarea în slujba unui Generalissim, a fost tema a două impresionante drame istorice din cadrul ediției a XX-a Festivalului: 1944 de Elmo Nuganen (Estonia-Finlanda, 2015) și Scrimerul/The Fencer al clasicului finlandez Klaus Härö (Finlanda-Estonia-Germania, 2015). Ambele filme - primul, o frescă socio-istorică, al doilea, o dramă de o rară limpezime cristalină - au deja o bogată carieră festivalieră și premii importante. 
 
Voi vorbi în cele ce urmează de Scrimerul lui Klaus Härö, care a reprezentat Finlanda la competiția Oscarurilor pentru film străin. Este, de altfel, al patrulea film al talentatului regizor, ales de Finlanda să candideze la cea mai importantă competiție cinematografică a lumii. 
 
Maestru al filmului istoric și rafinat portretist, Klaus Härö își construiește subiectele alegând felii de istorie practic neexploatate cinematografic și reușind, grație puterii sale de sinteză, să ajungă întotdeauna la inima spectatorului și pe podiumurile festivalurilor.

Tema care îl preocupă cel mai tare pe regizor de la primul său film (Elina: As If I Wasn't There) este starea peninsulei scandinave în timpul Celui de-al doilea război mondial și în anii imediat următori, când aceasta avea de suportat sechelele confruntării celor doi monști ai terorii - zvastica și secera și ciocanul - pe teritoriul său, ori când același teritoriu își năștea proprii săi monștri (ca în filmul The New Man, care tratează politica Suediei de sterilizare forțată din anii '50). 
 
Din aceste tablouri sumbre Klaus Härö, apelând sau nu la literatură, alege fapte puține și aparent anodine, din mediul provincial, însă toată galeria sa de personaje reflectă, într-un clar-obscur psihologic și vizual de mare finețe, umbrele tragediilor colective. Härö este interesat nu de fiziologia compromisului (ca Fassbinder), nici de jocurile de culise ale puterii (ca multe filme occidentale) ori de melodramele complicate ale oamenilor simpli (temă recurentă a cineaștilor sovietici), ci de puterea de a rezista răului prin puritate. De aceea, eroii săi favoriți sunt copiii (ca și în Mother of Mine), uneori, adolescenții (în Omul nou) și foarte rar, bătrânii (în Scrisori către părintele Jacob). Este incredibilă tăria speranței micilor personaje din filmele sale! Poveștile sale, simple și firești, se concentrează pe investigarea atmosferei și a chipurilor, exploatând cu o sensibilitate rară imaginea și scenografia. Dictonul său în această privință, preluat de la Hitchcock, este: ”Nu vorbi, ci arată!” 
 
Din toate aceste puncte de vedere, Scrimerul, după un scenariu de Anna Heinämaa, este paradigmatic pentru opera regizorului. Filmul are în prim-plan un personaj real, tânărul scrimer Endel Nelis care, fiind urmărit de NKVD, se refugiază din Leningrad în orășelul estonian Haapsalu, unde se angajează profesor de sport la o școală. Fumul războiului plutește încă în aer: mulți copii sunt orfani ca urmare a războiului, dar și a deportărilor staliniste. Personajul misterios devine suspect în ochii directorului școlii, care e obligat, potrivit protocoalelor sovietice ale vremii, să raporteze orice mișcare ”reacționară”. Negăsind echipament pentru sporturile obișnuite (schiurile fiind partajate cu baza militară din zonă), Endel Nelis deschide în cadrul școlii sărăcăcioase un cerc de scrimă, de mare succes la elevi. Sportul cu origini feudale pare exotic, deci subversiv prin aristocratism în ochii conducerii școlii și nepotrivit pentru ”clasa muncitoare”, însă comitetul de părinți îl aprobă. În timp ce Nelis e tot mai iubit de elevi, care simt în el un adevărat părinte, directorul declanșează o anchetă asupra enigmaticului personaj și află că acesta luptase în război de partea Germaniei fasciste, fiind așadar pasibil oricând de deportare. 
 
Punctul culminant e declanșat de vestea unui campionat național de scrimă la Leningrad, la care copiii ar vrea foarte mult să participe. Nelis, avertizat insistent de prietenul și antrenorul său să se ferească de Leningrad, are de ales între a-și proteja libertatea și a împlini visul arzător al elevilor săi. Privirea grea și plină de reproș a celei mai temerare dintre elevele sale, o fetiță de vreo 9 ani, îl determină să aleagă varianta eroică. În fața privirilor a zeci de politruci, care urmăresc concursul din tribune, echipa orășelului cu nume greu de pronunțat câștigă, dar soarta lui Nelis pare de acum pecetluită. În gara provincială în care totuși se întoarce triumfător, Nelis este îmbrățișat de elevii strânși ciorchine în jurul său și de iubita sa, profesoară la școala din Haapsalu, dar negura deportării plutește în aer. 
 
Rămâne pe retină frumusețea paradisiacă a cadrelor irizate (semnate de Tuomo Hutri), care găsesc lumină și puritate chiar în mediile cele mai umile, dar mai ales pe chipurile actorilor, trimițându-ne la demnitatea eroilor filmului interbelic: fragilul și nobilul protagonist Märt Avandi, actor de notorietate în Estonia, partenera sa Ursula Ratasepp, o frumusețe delicată, caldă și încrezătoare, desprinsă parcă din iconografia rusă, și micuța Liisa Koppel, la fel de iconică și tulburătoare, pe care nu o vom uita prea ușor
 
Silueta demnă a subțiratecului spadasin, înconjurat de ceata sa de prichindei, inițial clătinându-se cu săbiile în mână, dar perseverenți în a învăța să le mânuiască, acest tablou de grup cu personaje în alb, profilat pe peisajul provincial dezolant de după război, arată ca o imagine emblematică a rezistenței obstinate și calme a unui popor mic, dar nobil în fața tăvălugurilor nesățioase ale oricărei dictaturi. 
 
Dacă în Dueliștii lui Ridley Scott arta spadei încarcera obsesional, în Scrimerul ea devine eliberatoare. 

___________________-
Despre filmele aceluiași regizor:
Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil: "Scrisori către părintele Jacob"
(tradusă în suedeză de doamna Monica Lassaren)
Despre ”Mother of Mine”, în articolul PROBA MEDEEI.
 

vineri, 20 mai 2016

”SEXUL, BARZA ȘI BISERICA” sau CONTROVERSA EDUCAȚIEI SEXUALE ÎN ȘCOLI


Apărut pe platforma Cultura Vieții /21 mai 2016 (unde pe 30 mai 2016 are 3.797vizualizări); preluat de Revista Buciumul, platforma Rost on-line/25 mai 2016 și platforma Cultura Vieții / 21 mai 2016



Refuz categoric și de orice fel”?

Am primit de curând un apel, pe care l-aș numi disperat, intitulat: ”REFUZ CATEGORIC ORICE FEL DE EDUCAȚIE SEXUALĂ OBLIGATORIE SAU OPȚIONALĂ (cuprinsă în disciplina EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE)”. Este inițiat de Alianța Părinților din România, susținut de organizații creștine și pro-familie și constituit ca Memoriu adresat Ministerului Educației Naționale, Ministerului Sănătății și Președenției. 
 
Apelul este motivat astfel: «suntem cu "Sabia lui Damocles" deasupra capului nostru, dar mai ales al copiilor noștri». Cauza? Introducerea Educației sexuale în școli, ca modul permanent (prezent din clasa I-a) al disciplinei Educație pentru sănătate, predată pe parcursul întregului ciclu de școlarizare obligatoriu (clasele I-XII). 
 
Justificat în fond (vom vedea de ce), dar nerealist ca abordare, apelul pune în gardă, dar și deconcertează prin dublul său exclusivism: și ”categoric”, și ”de orice fel” și exprimarea la limita logicii. E ca și cum te-ai lupta cu un tsunami barându-i calea cu bețe și suliți. Oricât ar fi de rezistente și de multe, se vor rupe. Trebuie să cunoști meteorologie și multe altele, ca să te lupți cu o stihie ca asta. 
 
Disperarea aceasta a semnatarilor memoriului ascunde, de fapt, mai multe neputințe. Fără vindecarea acestora, autorii scrisorii și cei din jurul lor nu vor putea avea câștig de cauză în lupta inegală, dar principial, justă pe care au demarat-o. 
 
Am încercat, nu o singură dată, să discut cu opozanții radicali ai Educației sexuale în școli, ca să le explic că exclusivismul lor este naiv și pripit, anacronic și susceptibil de bigotism, etichetă compromițătoare și periculoasă pentru imaginea creștinilor de azi. Dar nu cred că am reușit să-i conving. Influențați, probabil, de unii lideri de opinie inflexibili, aceștia vedeau doar partea goală a paharului, refuzând să privească în față realitatea unei probleme educaționale neeludabile. 
 
Dar ce anume i-a speriat pe autorii protestului atât de tare, de vreme ce elemente de educație sexuală și de reproducere sunt predate în școli de multe zeci de ani? Dacă citim Programa școlară aprobată de Ministerul Educației și Cercetării, defalcată pe ani de studiu, teme și titluri de lecții, conform căreia ar urma să fie abordat acest modul al disciplinei Educație pentru sănătate (aici e varianta din 2004: www.edu.ro/download/edsan112.pdf), vedem că panica semnatarilor memoriului este, în mare măsură, justificată. Căci, pe lângă capitole de bază, indispensabile oricărui copil și adolescent, materia de studiu este suprasaturată cu multă informație inutilă, nepotrivită vârstei ori chiar pervertitoare (ca patologia sexualității, instigarea la viciu, detalii fiziologice mult prea amănunțite și alte lucruri inutile pentru nespecialiști). 
 
Ceea ce este îngrijorător este că Programa este susținută de o mulțime de proiecte paralele de popularizare a educației sexuale și contracepției, accesibile on-line, concepute din aceeași perspectivă a libertinismului și a doctrinei LGBT, care mai de care mai vizuale și mai atractive din punct de vedere media (ca ”Sexul versus barza”), generos finanțate și promovate energic în toată țara de o puzderie de ong-uri cu denumiri nobile, promovând aceeași ideologie (ca ACCEPT, Asociația Română Anti-SIDA, Asociația Tineri pentru Tineri, Asociația Semper Musica, Societatea pentru Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS)... și multe, multe altele). Mai toate au o asociație-mamă și un buzunar-tată în Occident, au denumiri la fel de onorabile și colaborează cu mai multe ministere din România (al Educației, Sănătății, Tineretului, al Muncii și Protecției Sociale, administrații publice locale), precum și cu importante foruri internaționale (ca ONU, Phare etc.)

Atunci înțelegi că e vorba de o mișcare bine orchestrată, un asalt la adresa valorilor omului, iar nu o simplă informare asupra sănătății reproducerii și igienei intime (capitole prezente dintotdeauna în manualele de Anatomie gimnaziale și liceale, și în comunism, dar chiar și în perioada interbelică). De altfel, cărțile, tratatele sau broșurile despre viața intimă, pentru specialiști sau publicul larg, au fost dintotdeauna accesibile în librării, educația sexuală nu a reprezentat niciodată un tabu în învățământul de dinainte de 1989, iar exprimarea deschisă a sexualității nu a lipsit din cultura (elitistă și populară) din comunism și nici din comportamentul social acceptat, mai ales după revoluția hippiotă.

De la ”Generația prezervativ” la ”Sexul versus barza”

Totuși, nu iese fum fără foc. Exista ceva ce nu era accesibil în comunism, ba chiar a fost multă vreme prohibit (mai ales după interzicerea avorturilor): tehnicile de contracepție și planificare familială. Acesta a și devenit principalul cal de bătaie al campaniilor de educație sexuală, începând cu primii ani de după Revoluție. Căci cea de acum, s-o numim generic ”Sexul versus barza”, nu este prima. Prima a fost demarată în licee imediat după 1989, la inițiativa unor proaspăt înființate ong-uri, fiind entuziast susținută de presă, în special de revistele pentru tineret, ca și de televiziuni, prin cicluri de emisiuni ținute de formatori care mai de care mai dezinhibați, apăruți peste noapte. Au rămas din ea în memoria colectivă campaniile de împărțire de prezervative elevilor, încurajarea viciului și libertinismului, a gravidității infantile, relativizarea noțiunii de perversiune și încurajarea devianțelor sexuale, sub lozinca ”totul este permis”. Era începutul anilor '90, al PRO-TV și al MTV-ului, debutul activității Fundației internaționale ”Marie Stopes” în România (care se află oficial și în spatele campaniei de acum). Lumea își amintește de ”generația PRO”, generație lipsită de o identitate socială, căreia PRO-TV-ul îi dicta cum ”să gândească liber” și care nu a știut niciodată să fie ”CONTRA”. Pentru că nu era decât un experiment al trusturilor media, care înlocuia generația incomodă a dizidenților și revoluționarilor, ea s-a mai numit și ”generația prezervativ”. Aceasta e cea care a impus drept normă acceptabilă libertisimul sexual la nivelul liceului, propunându-l, ”de probă”, și gimnaziului. Printre consecințe: scăderea vârstei debutului sexual și a interesului elevilor față de studiu, abandonul școlar, traumele psihice ale avorturilor, drogurile, devalorizarea și mai puternică a iubirii, ca factor de coeziune socială și a familiei. Astfel intram și noi în rândul ”lumii civilizate”. Despre toate acestea există studii serioase, bine cunoscute de cei interesați și ușor accesibile (în reviste ca ”Familia ortodoxă”, pe platforma Pro-Vita etc). Studiile bioeticianului Virgiliu Gheorghe sunt, și în această privință, repere de neignorat. 
 
Dar dacă am ajuns atât de ”avansați”, de ce mai era nevoie de o nouă campanie? Simplu: pentru implementarea noilor direcții: a agendei tot mai ofensive LGBT și a ”democrației transgender”, alături de conceptele de bioetică, puse în serviciul acesteia (clonare, alte tehnici de inginerie genetică, eugenie, eutanasie, fertilizare in vitro, donare și transplant de organe). Toate acestea descurajează creșterea demografică, facilitează controlul reproducerii umane, ducând, până la urmă, la dominația genurilor sexuale artificiale. Căci modulul-pereche al Educației sexuale din cadrul disciplinei Educație pentru sănătate este chiar bioetica (înțeleasă nu în sens creștin, ci ateu, în sensul unei filosofii a hedonismului, egolatriei și a superiorității rasei artificiale transsexuate). 
 

Puțin pragmatism

Dar să lăsăm aceste îngrijorări prospective pe seama specialiștilor și să vedem ce putem face acum. Care ar fi reacția cea mai sănătoasă a societății civile creștine în fața programelor de sexualizare precoce a copiilor, impuse din afară? 
 
În principiu, educația sexuală e o necesitate indiscutabilă pentru tânăra generație. E suficient să întrebăm orice puber și orice adolescent. Dar modul cum aceasta este făcută nu este indiferent, ba chiar are o importanță crucială. Problema educației sexuale constă nu atât în ”Ce le spunem?” (cu toate că și aici sunt lucruri importante de discutat), cât mai ales în: ”Când?” (la ce vârstă?), ”Unde?” (care este instanța cea mai îndreptățită să le vorbească tinerilor despre aceasta: școala, familia, prietenii, strada, presa, internetul, literatura și filmul?), întrebare care o trage după sine și pe următoarea: ”Cine este informatorul și formatorul de gândire cel mai autorizat în această privință?” Și care trebuie să fie calitățile lui? 
 
Răspunsul la aceste întrebări este direct legat de înțelegerea esenței sexualității. Sexualitatea ține în primul rând și esențial de spirit, abia apoi de psihic și în ultimul rând de anatomie și fiziologie. Legătura indisolubilă dintre sexualitate, spirit și psihic face ca instanța sau persoana care furnizează educația asupra vieții intime să fie esențială. Ea trebuie să fie un model de maturitate și moralitate, să fie deschisă, bine informată și să empatizeze cu auditoriul; într-un cuvânt, să aibă harismă. 
 
Predarea educației sexuale necesită, așadar, o solidă și pluridisciplinară formație moral-spirituală a pedagogului sau formatorului. Acest aspect-cheie este ignorat cu desăvârșire de toate ong-urile autohtone și internaționale care își arogă această importantă funcție educațională. Nu poți vorbi tinerilor despre sex povestindu-ți micile aventuri și trăiri personale, ori ce ți-au povestit prietenii la un pahar de bere și încurajându-i să facă la fel. Știți care este obiectivul cel mai finanțat de SECS? ”Educație pentru un comportament sexual fără riscuri”! Oare ce fel de experți sunt aceia care gândesc asemeni unui playboy în căutare de noi aventuri și care nu înțeleg că orice comportament sexual implică riscuri și responsabilități, pentru că relaționarea sexuală e un atribut al maturității? Orice tratare a sexualității în răspăr cu acest adevăr, oricât ar fi de protejată seminal și microbian, va avea consecințe nefaste pentru personalitatea tânărului. Dacă imberbii propagandiști de la SECS și ACCEPT nu vor și nici nu sunt capabili să înțeleagă asta, ministeriabilii noștri ar putea să o facă, înainte de a parafa protocoale de parteneriat cu asemenea de ong-uri. Dacă SECS&ACCEPT&altele s-au dovedit în mod repetat refractare interpelărilor societății civile creștine, funcționarii ministerelor, inerent mai maturi și mai responsabili, dar poate, insuficient avizați asupra dedesupturilor protocoalelor semnate, s-ar putea să fie mai sensibili la aceste atenționări. 

O șansă pentru validarea eficienței dialogului dintre știință și religie

Orice programă de educație a vieții intime ar trebui concepută prin colaborarea dintre specialiști ai științelor laice implicate (un medic sau un biolog, un psiholog, un pedagog) și un teolog sau un intelectual cu pregătire religioasă. Este adevărat că găsirea unei platforme comune de dialog între acești specialiști nu este ușoară. Ea necesită acceptarea de către experții științelor laice a perspectivei creștine (sau măcar religioase) asupra lumii și a omului. Dar asemenea oameni există. Două decenii și ceva de dialog dintre știință și religie, dezvoltat în țara noastră de către asociații de profil (ca ADSTR, Centrul de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, de pe lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și altele asemenea), au creat această platformă. În ultimii ani s-au publicat la noi o mulțime de cărți ortodoxe pe tema cuplului și a vieții de familie (traduceri după prestigioși teologi și gânditori creștini greci, ruși și occidentali, ulterior și lucrări originale), acestea completând literatura neoprotestantă americană, care deține pionieratul în domeniu și nu și-a pierdut actualitatea. Așadar, și oamenii, și baza de cunoștințe există. 
 
Este firesc, așadar, ca inițiativa elaborării unei curricule în privința Educației sexuale să aparțină instituției Bisericii și societății civile creștine (eventual cu cooptarea altor culte), care să colaboreze cu Ministerul Educației Naționale. Un asemenea protocol este fezabil dacă ambele părți (dar în primul rând B.O.R.) vor înțelege importanța acestei probleme. 
 
Totuși, la noi lucrurile se mișcă greu; temerile și inerțiile, mai ales în mediile tradiționale și slab informate sunt mari, parcă invers proporționale cu exuberanța și energia cinetică a seculariștilor. De aceea, militarea pentru înțelegerea caracterului esențialmente spiritual al sexualității și pentru o abordare științifică și moral-religioasă a educației sexuale ar trebui să intre pe agenda organizațiilor pro-familie și a societății civile creștine. Provocarea actuală, oricât de alarmantă, este momentul cel mai potrivit pentru demararea unui asemenea proiect.

Tăcerea înseamnă moarte

Dacă nu o vom face noi, o vor face ”ceilalți”, ”seculariștii”. Și o fac deja, dar într-un mod agresiv, hedonist și aspiritual, cu ignorarea a tot ce înseamnă iubire autentică și valorile umanului. Campania de introducere a ”Standardelor OMS pentru Educația Sexuală în Europa” nu ignoră doar spiritualitatea și religia, ci și morala și psihologia elementară, fiind, cum remarca Alianța Părinților din România, o strategie mascată de sexualizare forțată a copiilor de la vârstele cele mai fragede. Chiar denumirea englezească a campaniei, ”Comprehensive Sexual Education”, subînțelege prin ”comprehensive (inteligibil)” caracterul ”explicit” a acestei strategii educative, adică ostentativ în tot ce înseamnă sfidare a pudorii, fiind de fapt o molestare psihică instituționalizată a copiilor
 
În acest context, pasivitatea societății creștine prin respingerea categorică a educației sexuale ori prin negarea dreptului școlii de a se implica în această problemă, reprezintă cea mai inoportună, lașă și neproductivă atitudine. Acest modul educațional oricum se va introduce, nu doar pentru că ”seculariștii vor”, ci pentru că în sine, el reprezintă o necesitate. În sine, iar nu în modul cum e conceput acum! Este șansa noastră să facem acum ceva pozitiv din această materie, deturnând-o de pe pista degenerării și coruperii, pe aceea a zidirii morale. Dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, atunci cine? Și dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, cum își mai legitimează ei statutul de oameni ai lui Dumnezeu? Dar pentru asta e nevoie nu doar de agitație organizată, panică și proteste, ci de o muncă susținută și competentă, o muncă de echipă, pentru conceperea unei programe alternative, eventual și a unor îndrumare sau module de lecții.

Acestea ar putea fi ulterior propuse, sub forma unui modul de ”Educație creștină (sau moral-religioasă) a sexualității și vieții de familie”, părinților, diriginților, școlilor și liceelor (în măsura în care acestea pot opta pentru manuale și discipline alternative), școlilor confesionale etc. 
 
Tăcerea adulților, în această situație, înseamnă lăsarea copiilor noștri în voia instinctelor și a străzii, căci ong-urile care îndeamnă la viciu nu sunt decât o expresie bine cosmetizată a străzii. Ignoranța mediilor creștine (chiar și a creștinilor cultivați, nu rareori și a preoților) în această privință este îngrijorătoare, dând naștere, nu o singură dată, la momente penibile, care ar putea fi evitate. Căci un loc gol (iar ignoranța reprezintă un gol) nu va rămîne gol multă vreme. Cineva îl va ocupa. Ignoranța este periculoasă pentru că lasă ființa umană neprotejată. Care părinte, care îndrumător de suflete își poate asuma această răspundere?

Se face acasă?!...”

Îi aud pe unii creștini susținând că ”educația sexuală se face acasă”. Cum pot garanta ei ce se face în casele altora, când văd familiile dezorganizate din jur, dizarmonia și lipsa de comunicare dintre generații, când lipsa de supraveghere a copiilor din multe medii sociale, produsă de absenteismul sau neimplicarea părinților, e un fenomen generalizat? Dar chiar și majoritatea adulților (părinți sau profesori) care se implică în viața copiilor nu dețin ei înșiși vocabularul și metoda de a vorbi firesc, ziditor și nepervertitor, despre această problemă atât de delicată. Care în nici un caz nu trebuie eludată, sau lăsată la întâmplare. Elipsele jenate, zâmbetele ambigue, formulele aluzive ori exhiționismul ostentativ al adulților, când au a vorbi adolescenților pe această problemă denotă nu doar inhibiții nerezolvate, ci și lipsuri culturale funciare, înrădăcinate de generații. Lipsuri aparținând civilizației creștine istorice, care au izbucnit la impactul acesteia cu modernitatea. Revoluțiile sexuale, începând cu cea a lui Freud, simțeau că au în față un teren ușor de cucerit, pentru că nu era protejat de un arsenal conceptual adecvat omului modern, adică de un limbaj adecvat. Această tăcere incomodă, considerată de unii firească, ”având în vedere intimitatea subiectului”, este, de fapt, simptomatică și maschează neînțelegeri și dizarmonii lăuntrice fundamentale. Lipsa limbajului trădează neînțelegerea legăturii dintre fenomenologia exterioară a erosului și ”metafizica” lui, cu universul trăirilor afective și, eventual, spirituale. Căci limbajul este o expresie a spiritului, iar absența ori neadecvarea limbajului denotă lacune corespunzătoare ale spiritului.

Să acceptăm provocarea!

Problema bunei comunicări pe tema educației sexuale nu ține, așadar, de performanța erotică a educatorului, ci de înțelegerea culturală, psihologică și spirituală a unor concepte și - moment foarte important - de empatizarea cu auditoriul. Acest ultimul punct e atu-ul major (și singurul, din punct de vedere al substanței comunicării) al activiștilor seculariști. Dar niciodată aceștia nu le vor spune tinerilor că experiența erotică, cu riscurile și avatarurile ei, devine ziditoare doar dacă  este pusă în legătură cu realizarea în Dumnezeu. 
 
Provocarea seculariștilor în privința educației sexuale trebuie acceptată. Creștinii trebuie să se folosească de ea constructiv, sondând în primul rând cu sinceritate realitatea concretă (interogând nevoile concrete ale tinerilor), și luând ca reper de orientare, ca în orice chestiune spirituală, înțelepciunea Sfinților Părinți. Astfel se vor putea risipi măcar câteva din vălurile de ceață, amețeală și confuzie, de care lumea se izbește în această problemă. Abandonul creștinilor în fața acestui examen nu denotă decât inconsistență duhovnicească.

Actualizare
Tocmai am primit știrea despre un prim ghid-manual în limba română de Educație sexuală din perspectivă creștină. Se numește „Aspiră. Trăieşte-ţi viaţa! Fii liber!”, a apărut la Timișoara și e o traducere după un manual american de succes.
Citez de pe situl Catholica.ro:
Ideea acestui manual, scris de autorul şi oratorul american Scott Phelps, a pornit de la premisa – verificată deja în SUA şi alte ţări – că este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecinţele negative ale relaţiilor sexuale la vârste mici şi să li se vorbească despre beneficiile abstinenţei (castităţii). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca o gratificare personală, ci ca o exprimare a dragostei şi angajamentului adulţilor într-o relaţie de durată, prin căsătorie. Aşezarea relaţiilor sexuale în acest cadru îi va încuraja pe adolescenţi să se abţină şi să reziste presiunii conformiste a colegilor.

Manualul „Aspiră!” nu este unul religios, argumentaţia fiind întemeiată pe argumente psihologice, de sănătate, educaţionale, relaţionale, sociale şi de comunicare, folosind metoda inductiv-obiectivă, adică elevii analizează ei înşişi avantajele abstinenţei, dar şi pierderile în urma activităţii sexuale premaritale. După cum adolescenţilor nu le plac concluziile gata confecţionate de către educatori, vrând să le descopere ei înşişi, ei sunt invitaţi să analizeze implicaţiile şi consecinţele stilului de viaţă „cast”, respectiv cele implicate de viaţa sexuală pre-maritală, pe marginea unor cazuri/situaţii concrete de viaţă. După principiul „Spune-mi, uit; arată-mi, îmi amintesc; implică-mă, înţeleg”, adolescenţii au la dispoziţie metode didactice diverse, precum povestirea, brainstorming-ul, interviul, activităţile kinestezice, discuţia, jocurile de rol, satira, căsuţa de întrebări, mima ş.a.
Capitolele au obiective specifice, precum: 1. A trăi viaţa cu un scop. Înţelegerea importanţei de a avea un plan/un scop în viaţă. Cum îl putem menţine, cum îl putem pierde? 2. A fi ferm. Învaţă şi practică rezistenţa faţă de presiunile negative din jur. 3. Gândeşte mai departe. Învaţă să gândeşti în perspectivă şi să evaluezi consecinţele unei vieţi sexuale premature. Incidenţa bolilor venerice. 4. Protejează-ţi mintea. Cum să te protejezi faţă de influenţele/manipulările mass media. 5. Puterea auto-controlului. Avantajele auto-controlului. Libertatea de a decide care le sunt instrumentele ce le vor modela viaţa. 6. Fundamente pentru căsătorie. Recunoaşterea elementelor sănătoase şi a celor distructive pentru o căsătorie. 7. A începe din nou. Importanţa de a ne debarasa de greşelile din trecut, pentru a ne concentra la un nou început. 8. Imaginea de ansamblu. Legătura dintre abstinenţă, realizările şcolare/academice şi oportunităţile de viitor. Recompensele abstinenţei.
„Aspiră” a fost folosit cu succes în învăţământul din SUA, contribuind la reducerea ratelor de sarcini şi avorturi adolescentine – totul fiind documentat statistic dintr-o serie de resurse. Manualul „Aspiră” apare la scurt timp după ce, în contextul discuţiilor despre introducerea unor ore obligatorii de „educaţie sexuală”, peste 70 de organizaţii non-guvernamentale creştine au trimis Ministerului Educaţiei un memoriu în care solicită „oficializarea” programelor de educaţie pentru viaţa intimă bazate pe principiile moral-creştine. Aceste programe, la baza cărora stau manuale şi ghiduri precum „Aspiră”, tratează tema sexualităţii în contextul unei concepţii integratoare asupra persoanei umane, văzută ca un complex trup-suflet unitar, ca garanţie a împlinirii individului şi a prosperităţii societăţii.
Prin contrast, apreciază organizaţiile petiţionare, liberalizarea fără limite a sexualităţii este corelată negativ cu problemele sociale, iar programele şi orele de „educaţie sexuală” comprehensivă şi explicită, care nu aşează intimitatea într-un context moral clar şi se concentrează în special pe oferirea de contracepţie vor duce, inevitabil, la încurajarea relaţiilor sexuale precoce. Tinerii din ziua de azi tânjesc după o imagine a unei relaţii autentice. „Aspiră” le oferă informaţiile de care au cea mai mare nevoie în deciziile lor cu privire la relaţii şi la viaţa intimă, cu viziunea că taina căsătoriei completează imaginea iubirii, angajamentului şi sexualităţii autentice.
 Pentru alte detalii despre manual şi pentru comenzi, contactaţi: Asociaţia Darul Vieţii, Timişoara, Str. Ghe. Doja Nr.25A, tel. 0356-445040, e-mail: darulvietii@yahoo.com, www.darulvietii.ro.

.

luni, 16 mai 2016

”Bacalaureat” - un examen al societății române de azi



În orice clasament al cineaștilor români ai tinerei generații, oricât de restrictiv, Cristian Mungiu își va găsi locul. Nu atât datorită originalității temelor ori a provocărilor de limbaj, căci e greu să vorbim de originalitate în cadrul Noului Val românesc, când însuși contextul ”valului” configurează un cvasi-unison tematic și stilistic generațional, făcând ca individuația să fie adesea dificilă. Cât datorită seriozității și atașamentului cu care își pregătește și abordează fiecare subiect (începând de la scurt-metraje și continuând cu lung-metrajele aclamate la Cannes) și al curajului de a fi întotdeauna el însuși. 
 
Cristian Mungiu nu preia mecanic reflexe generaționiste de a filma și gândi (chiar dacă nu e deloc străin de acestea) ci, atent la realitatea înconjurătoare (mai mult decât alți congeneri ai săi, care se autodefinesc ”realiști”), filtrează, analizează, își pune întrebări și își asumă situații de viață, reușind să plăsmuiască în fiecare film al său un univers artistic propriu, suficient sieși și inconfundabil. Lucrul acesta se vede în toate filmele sale, încă de la debut: în comedia dramatică Occident, în drama controversată cu accente tragice 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în comedia istorică-omnibuz Amintiri din Epoca de Aur (film unic ca gen în filmografia românească postdecembristă), dar cel mai mult, în și mai controversatula dramă psihologică cu tematică religioasă După dealuri, de o complexitate și acuratețe unică în cinematografia noastră postdecembristă, poate chiar în întregul cinema românesc. 
 
Fiecare film al său - declară regizorul-scenarist și producător - încearcă să realizeze o sinteză a ”celei mai importante teme din acel moment” a societății românești. E o ambiție să-ți propui, ca cineast, acest lucru, dar e o demonstrație de bună stăpânire a propriilor resurse să și reușești. Lui Mungiu îi iese. Preocupat (ca și alții), încă de la Occident, de obsesia națională a emigrării, precum (tot ca și alții) de cavernele incurabile ale cotidianului românesc, Mungiu reia aceste teme, inspirându-se creativ și din rezultatele recente ale congenerilor săi (mai ales ale lui Corneliu Porumboiu), le recombină și le particularizează în drama de familie Bacalaureat
 
Selectat în competiția oficială la Cannes, care e tocmai în curs de desfășurare, Bacalaureat este mai puțin provocator din punct de vedere etic decât anterioarele drame-tragedii ale regizorului, care au iscat controverse debordate mult dincolo de sfera cinematograficului. Bacalaureat este, în primul rând, o dramă psihologică și de familie, fără provocări ale corectitudinii morale (și, subsidiar, religioase). Dimpotrivă, tocmai această corectitudine, cea morală, în aspectele ei familiale și sociale, este interogată. Aceasta e tema principală a filmului. Astfel, fără să cadă în păcatul generalizării gratuite, filmul desenează ceea ce este în viziunea regizorului un tablou generic al societății românești a ultimului deceniu. 
 
Acțiunea este plasată într-un orășel montan de provincie, iar subiectul, centrat în jurul unui medic chirurg de succes și a fiicei acestuia, Eliza, unicul copil, aspirantă, mai mult la insistențele tatălui, la studenție în Anglia. A fost chiar admisă la facultate, cu bursă, și nu mai are decât de trecut bac'ul ca să împlinească visul părinților. În dipolul creat de cei doi intervin celelalte personaje - mama, care se opune plecării Elizei și a cărei relație cu soțul se răcește pe zi ce trece; bunica, aflată de partea mamei, instructorul auto al Elizei, care mai târziu se descoperă a fi și iubitul fetei, ulterior și reprezentanți ai vectorilor sociali (poliția, procuratura, cadre spitalicești, directorul liceului, potentați locali), atrași în firul narativ de accidentul căruia îi cade victimă Eliza în ajunul bacalaureatului. Filmul are o rețea destul de densă de relații interpersonale (atipic pentru Noul cinema românesc), bine susținute actoricește, și un ritm destul de alert, potențat și de falsa pistă polițistă pe care e construit. Soluția e preluată inspirat de la Comoara lui Porumboiu, cineast de la care Mungiu mai preia aici, tot creativ, și licențele foarte personale de expresivitate lingvistică (repetiții obsesive și episoade de umor involuntar din Polițist-adjectiv și din Metabolism...).

Rămân pe retina memoriei inoportunele citate latinești ale procurorului ageamiu, care abia îngaimă românește, abuzul până la obsesie al formulei ”E okei”, rostită la unison de părinți și copii - marcă a metabolismului lingvistic urban de ultimă oră și, trist și ridicol, unic factor de coeziune între generațiile momentului, apoi saluturile mecanice cu ”Doamne-ajută”, rostite fără acoperire, accentuate vizual de icoanele din ambientul unor personaje care nu fac niciodată apel la Dumnezeu. (Acest apostrof stilistic oferă, în sfârșit, o cheie neambiguă pentru înțelegerea atitudinii regizorale față de credință din După dealuri). Dar plastica formală a limbajului e folosită de Mungiu nu doar în scop satiric (de taxare a formelor goale), ci și (ceea ce-i mult mai dificil) în scop dramatic. E o demonstrație de forță regizorală momentul de la poliție, când Eliza trebuie să-și recunoască atacatorul, suspecții fiind puși să repete fraza cu care fata fusese amenințată în timpul tentativei de viol. Repetiția obsesivă a amenințării grosolane în momentul reconstituirii verbale a atacului produce în Eliza un climax emoțional (și singurul): fata, până atunci rezervată, izbucnește în lacrimi - este punctul de culminație psihologică al filmului. 
 
Dacă ar fi ceva de reproșat filmului, care se vrea realist, este presupusa nostalgie după comunism a chirurgului de 49 de ani, care și-a petrecut studenția în ultima perioadă ”epocii Ceaușescu”, când mai toată intelectualitatea română era tacit pro-occidentală. E adevărat că tema nostalgică nu e sâcâitoare, ci e devoalată discret de izolate replici ambigue, care capătă valoare simbolică doar pe afișele filmului (”Când eram la școală, se vedea mai frumos pe partea cealaltă”). Un singur cadru o susține: fresca proletcultistă conservată din vremuri apuse pe peretele școlii, pe care se profilează, spre final, chipul copilului Matei (fiul amantei chirurgului). Nostalgia respectivă ar fi fost mai adecvată, din punct de vedere generațional, bunicii Elizei și ar fi putut da astfel credibilitate singurului personaj inconsistent dintr-o galerie tipologică, altminteri vie și convingător susținută interpretativ. 

ADDENDA

Și totuși, despre ce este acest film? Regizorul declara că voise să facă un film despre sistemul corupt din România și, pentru a nu vorbi la modul general, s-a aplecat asupra învățământului. Totuși, filmul nu are ca subiect principal corupția din învățământ sau în genere, în sensul marii corupții, ci sistemul micului trafic de influență, practicat în cazuri excepționale, care relativizează astfel legea, punând, la o adică, individul, să zicem pe cel bine intenționat, cu problemele sale benigne, deasupra legii, atunci când legea e prea rigidă. E rău asta? Este bine?... Mungiu consideră că e foarte rău și că această mentalitate e cauza tuturor relelor naționale. Și că, atâta vreme cât aceasta nu poate fi dezrădăcinată, România nu va avea viitor. De aceea, chirurgul nostru talentat își pregătește fiica să emigreze. Dialogul, tot mai consistent, din ultima parte a peliculei, pare să vină direct dinspre regizor, pentru a expune această perspectivă. Care perspectivă, să recunoaștem, a devenit ea însăși de destulă vreme un clișeu, iar personajele filmului gravitează, în dialogurile și opțiunile lor, în jurul acestui clișeu. Dar acest clișeu aparent salutar și aparent democratic, al legalitarismului, adică al legii, mai presus de om, pentru care pledează indirect filmul, nu conține, de fapt, nucleul tiraniei, al unei corectitudini politice fanatic înțelese? Aceasta ar putea fi tema unui alt film, în care analiza sistemului românesc să nu ignore (sau bagatelizeze) complexitatea valorilor umanului, prin definiție superioare oricărui sistem. Dar  e nevoie de un Wajda pentru asta... 

marți, 10 mai 2016

Întâmplare cu un călugăr



Desen de Elena Dulgheru
Publicat în revista Lumea Credinței nr. 6 (155) / iunie 2016
 
Să faci doamnele bătrâne dintr-o biserică de cartier să tacă în timpul slujbei e o performanță. Nici preoții, chiar cei râvnitori, nu se prea bagă peste ele. Vorba ceea: ”Preoții ăștia sunt veniți de ieri-de azi, iar ele au scăunelul plătit acolo, cu contribuții la zi, de pe vremea lui Ceaușescu”. Ele sunt nelipsite de la slujbe de zeci de ani, iar părintele, care le-ar putea fi copil, cum să-și permită să le spună ceva?! Și părinții, chiar dacă sunt oameni vrednici și cu rânduială, se jenează și tac... 

După momentele-cheie ale liturghiei și momentele de apoteoză ale corului, doamnele răsuflă și încep să schimbe în șoaptă cuvinte, cu bucuria sinceră a revederii: ”Ce mai faci? Hristos a-nviat! Cum stai cu sănătatea?” Vecina ar vrea să se roage, dar e o impolitețe să nu răspundă, și-apoi cum să strici bucuria revederii? Și îi răspunde... și cealaltă îi răspunde din nou, doar așa, câteva cuvinte, sau mai mult... Am încercat odată să le apostrofez, dar am încasat-o zdravăn și de atunci tac. În biserica asta, veche de peste 60 de ani, doamnele cu permanent impecabil în culori sidefii dețin majoritatea numerică și se pare că sunt într-o relație bună cu preotul din generația mai veche, care încă slujește, așa că... e bine să fie pace. În această ”pace” m-am nimerit și eu în Duminica Tomii. 

Mi-am găsit un loc de liniște în centru, unde lumea stă concentrată, apoi oboseala m-a adus în aripa laterală... aripa duioaselor șușoteli, unde micile anturaje fac legea. În suita de fețe vorbitoare, care mai de care mai distinse, de pe scaunele ocupate din vreme, figura severă a unui călugăr face notă aparte. Chipul lui le scrutează nemulțumit. Dar doamnele se fac că nu observă, oricum - nu-i așa? -, ele știu să mențină tonul scăzut, că sunt bine educate. Și asta trebuie să se vadă! Dar călugărul vede altceva și... până la urmă le explică ce. Doamnele strâng busumflate din buze, cu privirea fixată în gol, evitând ostentativ privirea mustrătoare a monahului. Îl vor pedepsi cu ignorarea, oricum nu-i de prin părțile locului! Îl felicit scurt pentru curaj pe noul venit. Acesta îmi întinde entuziasmat crucifixul să îl sărut. De acum vom avea liniște! Dar liniștea nu durează mult, căci altă distinsă doamnă, chiar din coasta călugărului, și-a descoperit o bună cunoștință pe celălalt scaun, și aceasta nu aude prea bine... De la altar răzbate vag rugăciunea Sfintei Împărtășanii, dar, cum doamnele nu se împărtășesc, de ce ar trebui să participe la acest moment?! Răbdarea călugărului e scurtă și, pe un ton scăzut, dar cu gesturi ample și amenințătoare, acesta le vorbește de mânia lui Dumnezeu. Pe la urechi îmi șuieră ceva asemeni unui ”blestem duhovnicesc”, iar doamna strânge și mai tare din buze, sfidând îndrăzneala veneticului. Acesta îmi caută privirea, dar nu i-o mai acord. 

La sfârșitul slujbei schimbăm câteva vorbe. Îi spun să mai treacă pe aici, că e nevoie de o voce autoritară, care să facă puțină ordine. Doar un bărbat în sutană poate disciplina ifosele matriarhatului îmbătrânit din pridvor! Monahul mă privește cu simpatie. ”Vă place părintele Arsenie Boca?” mă întreabă. ”Da”, îi răspund. Îmi dă o fotografie cu acesta și o iconiță a Maicii Domnului de la Nicula. ”Sunt dintr-un loc aparte!”, precizează monahul, misterios. Nu îl întreb de unde. ”Pe aceasta să o păstrați!”, îmi spune cu complicitate, arătând fotografia alb-negru. (”Dar cu cealaltă ce să fac?”, îmi înghit, ușor stupefiată, întrebarea prostească...). Părintele intră în vervă. Vorbim despre rânduiala din biserică, despre seriozitate, eu, văzându-i vehemența, încerc să le iau, totuși, apărarea vajnicelor dudui în continuare apostrofate, ca unor veterane obosite, dar care, de bine, de rău, au îndurat vremuri de restriște în Biserică, de care noi, cei mai tineri, nu am avut parte. În fine, fiecare cu măsura și cu înțelegerea lui, îi zic, dar ți-ai găsit! Monahul e necruțător! ”Cum își permit ele să vorbească? Pot ele face ce a făcut părintele Arsenie Boca? Dar părintele Argatu, pe care lumea îl considera vrăjitor, dar părintele Cleopa, Iustin Pârvu?... Pot ele să facă toate astea?” Tonul călugărului, la fel de scăzut ca și până acum, devine tot mai monologal. Încerc să-i spun că, poate, nu așa ar trebui să punem problema, că nu de performanțe duhovnicești este vorba, dar acesta mă taxează rapid, cu aerul că emite un adevăr absolut: ”Sunteți șovăielnică!”, apoi, luând aer în piept, mă scrutează cu un fel de simpatie dominatoare, diagnosticându-mi pe loc ceva probleme de sănătate, după care pleacă satisfăcut... Măi, să fie!... Mă simt ca în adolescență, când mă alerga prin parc o țigancă ghicitoare, care insista să-mi spună câte-n lună și-n stele, iar eu n-aveam chef s-o ascult. 

Ce vină au părinții Arsenie Boca, Cleopa, Iustin Pârvu..., că unii le apreciază asceza și harismele cu măsura performanței sportive, pe care încearcă apoi s-o imite cu naivitate, degenerată în exaltare și dorința de a epata? Nu mistica rugăciunii și lucrării lăuntrice, ci forma exterioară și dorința de dominare. ”Bociști”, ”antibociști” și babe guralive... Un orgoliu major, pseudo-inițiatic, luptând pentru a se impune peste orgoliile burgheze, minore ale pleromei neorânduite... Nu-i de mirare că atunci reacționează raționaliștii Bisericii, încercând să stopeze un fenomen de autoamăgire și de amăgire a altora. De mirare e, însă, că și cei de la comisia ”antidopping duhovnicesc” adesea intervin tot lumește, contestând modelul exemplar din pricina nevredniciei emulilor exaltați și căzând, astfel, în plasa greșitei puneri a problemei. În performanță clarvizionară sau ascetică stă trăirea noastră evanghelică? Pe astea le-a predat Hristos ucenicilor Săi? Acestea sunt daruri de sus, respectiv mijloace de accedere la iubirea lui Dumnezeu, care în faptele dragostei și înțelegerii față de aproapele se arată. Oare nu înțeleg acești exaltați că, încercând să imite modelul exemplar doar în manifestările sale vizibile (în special în cele care i-au adus slava), dar nu și în osteneli, nu în jertfă, aceștia urmăresc, de fapt, slava de sine, vădită limpede de plăcerea cu care-și racolează emulii și încearcă să-i domine? Și că, prin această naivitate a duhului și orgoliu ostentativ, întunecă imaginea de sfințenie a personalității duhovnicești la care au, probabil, sinceră evlavie? Și câte tulburări de aicea!... Parcă am fi pe vremea controverselor dintre partizanii celor trei mari ierarhi, vasilienii, grigorienii și hrisostomienii, pe care doar autoritatea Bisericii, cu dragostea și înțelepciunea ei, a reușit să-i împace... 

Un monah sobru, cu privirea adâncită în sine, iese dintr-o biserică de cartier. ”Ce călugăr frumos!”, zice o bună creștină, tocmai trecând pe acolo. ”Frumos? Mda... Stai numai să-ți povestesc!...”

luni, 9 mai 2016

Încă o punte între țările ortodoxe: Cuv. Vasile de la Poaina Mărului


Aceste punți se văd cu greu de pe pământ, căci au punctele de sprijin ancorate în cer, numai arcele lor se coboară, ca niște ugere pline de lumină, peste pământ. Dar puțină lume e dispusă să survoleze cu ochiul, fără să se înfioare, jarul de pe pământ, ca să vadă podurile de har și să se adape din apa cerească.

Rușii tocmai l-au prăznuit, pe 8 mai, iar noi, pe 25 aprilie. Îi pronunță cu greu numele, într-o ruteano-vlahă ad-hoc (”Polyanomerlulskij”), dar îi cunosc bine (parcă, mai bine decât noi) biografia și scrierile de învățătură. El îl consideră un sfânt de-al lor, stabilit în Moldo-Vlahia, după cum noi îl știm ca sfânt român, venit din Malorusia. Și așa, cerurile ortodoxe împreună se adună. Fericiți cei ce știu să le vadă și însetează după ele! Cercetarea lor ne dă șansa ca și pământurile noastre împreună să lucreze în curăție, pace și cinste, spre slava Cuvântului ce le-a zidit.  

Sfântul Vasile ( † 25 aprilie 1767) s-a născut în 1692 la Poltava (Ucraina) și s-a dedicat încă din tinerețe slujirii lui Dumnezeu. Prin anul 1713, împreună cu alți monahi, se stabilește la mănăstirea Dolhăuți (lângă Focșani), unde a fost stareț vreo 20 de ani, după care s-a mutat la schitul de la Poiana Mărului. În 1733, sprijinit de domnitorul Constantin Mavrocordat, construiește aici o biserică și chilii, pe care le închină direct Muntelui Athos (cu care are strânse legături), dându-le statut de stavropighie.
La Poiana Mărului s-a dedicat rugăciunii minții, dar și, alături de alți monahi cărturari,  traducerilor din părinții filocalici (Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie, Filoteu Sinaitul...). La operele ultimilor trei a scris prefețe valoroase, în care tâlcuiește cuvintele acestora despre rugăciunea lui Iisus, insistând asupra importanței trezviei și a rugăciunii lăuntrice.

A reușit să îmbine tradiția isihastă cu rânduielile vieții de obște și a slujbelor bisericești, după tipicon athonit (dar ușor prescurtat).
Un vestit ucenic al său, o altă punte de legătură între cerurile Ortodoxiei, este Cuviosul Paisie Velicikovski, tot traducător, stareț de mănăstire și isihast, tuns în călugărie de Cuviosul Vasile la Sfântul Munte în 1750.

Mai multe:
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-cuvios-vasile-la-poiana-marului-118753.html
și mai detaliate: 
http://www.pravoslavie.ru/53367.html
http://azbyka.ru/otechnik/Vasilij_Poljanomerulskij/prepodobnyj-vasilij-poljanomerulskij/

joi, 5 mai 2016

Sfântul neomartir Platon (Iovanovici), arhiepiscop de Banja Luka

Azi, 5 mai (pe stil nou), e prăznuit Sfântul neomartir Platon (Plato), Episcop de Banja Luka, martirizat de uslași pe 5 mai 1941. 
S-a născut în 1894 la Belgrad, din părinții Elena și Ilya Iovanovici, ortodocși evlavioși și buni patrioți, originari din Herțegovina. A primit la botez numele Milivoe.
A urmat școala în orașele Vrana și Niș, apoi Academia Teologică din Belgrad. Încă de pe băncile facultății s-a călugărit, cu numele Platon (în cinstea Sf. Mucenic Platon, la care avea mare evlavie) și a fost hirotonit diacon și apoi preot. Fiind foarte râvnitor și având un ascuțit simț al dreptății, încerca mereu să-și ajute confrații în acele vremuri tulburi și ajungea adesea în situații dificile, dar Dumnezeu îl ajuta să le depășească. I-a fost încrediințată păstorirea mănăstirii Rakovaț, apoi a ocupat funcții de conducere în administrația Bisericii și a învățământului religios, fiind un profesor foarte iubit și de elevi, și de superiorii săi. 
Patriotismul și altruismul său s-au manifestat mai ales în timpul Războaielor balcanice și a Primului Război Mondial, conflagrații care au zguduit Serbia din temelii. Părintele arhim. îi hrănea pe ofițeri și soldați, dar se îngrijea și de săraci și orfani, foarte mulți în vreme de război. Din acest motiv era foarte iubit și respectat de popor și se bucura de multă autoritate în cercurile Bisericii, ceea ce a stârnit invidia politicienilor Serbiei, care l-au dat jos din scaunul episcopal și l-au obligat să se pensioneze. Primind fără cârtire această încercare, părintele muncea pe oriunde pentru o bucată de pâine, pe care să o împartă și celor mai nevoiași decât el. A lucrat și ca muncitor la cantină. 
Peste un timp arhim. Platon a fost readus în scaunul arhieresc, dar a devenit o persona non grata, aflată mereu sub suspiciunea potentaților vremii. În 1931 a fost uns episcop vicar al Patriarhiei Serbiei. Patriarhul de atunci, Varnava i-a proorocit sfârșitul mucenicesc.

Încă de la începutul activității arhierești, episc. Platon, alături de Patriarhul Varnava, de restul clerului sârb și de popor, s-a opus Concordatului, o înțelegere a Regatului Jugoslav cu Vaticanul (semnată în iulie 1937), prin care acesta primea dreptul la prozelitism împotriva Bisericii Ortodoxe Sârbe. A participat la ”Litia sângelui” din Belgrad (19 iulie 1937), o procesiune a preoților sîrbi împotriva expansionismului catolic, înecată în sânge de jandarmi (la ordinele ministrului de interne, un catolic slo), dar prin pronia lui Dumnezeu a scăpat nevătămat. Ca director al unei tipografii mănăstirești, publica materiale de avertisment asupra pericolului Concordatului pentru poporul sârb ortodox.

În 1938 este ales arhiereu de Ohrid-Bitolsk, iar în 1939, episcop de Banja Luka, unde va păstori puțină vreme (1 oct - 6 mai 1941). Este primit cu entuziasm de cler și popor, dar cu răceală de o parte a politicienilor, care văd în el o personalitate puternică, în stare să le zădărnicească planurile de destabilizare a țării. Dar și aceștia sunt dezarmați de iubirea și smerenia arhiepiscopului. 
Odată cu debutul Celui de-al doilea Război Mondial, sănătatea Vlădicăi se înrăutățește mult și acesta cade la pat, stare din care nu își va mai reveni. Ca urmare a ocupației germane, Croația s-a autoproclamat stat independent. S-au declanșat prigoana, teroarea, deportările și crimele împotriva sârbilor și a Bisericii Ortodoxe. Toată furia ustașilor s-a îndreptat împotriva arhiepiscopului de Banja Luka, aceștia cerându-i să demisioneze. Cu toate că știa ferocitatea călăilor săi și cu toată slăbiciunea datorată bolii sale, Vlădica a rămas neclintit, răspunzându-le cu curaj că nu își va părăsi niciodată scaunul și păstoriții încredințați de Dumnezeu. 

În noaptea de 5 spre 6 mai 1941 ustașii l-au arestat pe bolnavul arhipăstor, împreună cu prot. Dumaș Subotici și i-au dus în afara orașului, pe malul rîului Vrban, unde i-au torturat îngrozitor, după care i-au aruncat în apă. Trupurile mutilate groaznic în timpul torturilor, recuperate din apă, au fost văzute de multă lume. Vlădica a fost înmormântat în secret în cimitorul militar din Banja Luka. Ulterior moaștele i-au fost mutate în nou-construita catedrală Sinodală din Banja Luka, iar după canonizarea sa, în 1998, au fost depuse într-o raclă aflată pentru închinare în aceeași catedrală.

Cazurile preoților sârbi martirizați de uslașii croați în acea tulbure și controversată perioadă sunt numeroase, dar puține ajung până la noi. Ce-i drept, nici românii nu se omoară să cunoască de la sursă istoria vecinilor lor și a fraților lor de credință.